Țigan. O etnie sau o condiție socială?

Istoria comunității rome lipsește aproape în totalitate din manualele de istorie școlare, iar discuția despre cei 500 de ani de sclavie îndurați de comunitate nu a început decât de curând. De unde provine termenul de „țigan” și de ce nu este el corect atunci când se vorbește despre romi? Câte persoane îl folosesc oricum fără a ști povestea din spatele lui?

Cuvântul țigan a fost preluat din Țările Române în anii 1300 și desemna o stare socială, aceea de rob, nu o etnie.

Robii nu erau percepuți ca niște ființe umane, ci ca niște obiecte tranzacționate între stăpânii în posesia cărora se aflau. Ei nu aveau niciun fel de autonomie.
Inițial, romii au fost sclavii domnitorilor români fiindcă aceștia aveau nevoie de forță de muncă ieftină. Sclavii la curtea domnească erau împărțiți în două categorii, unii practicau cu multă iscusință diverse meșteșuguri, precum fierăritul, iar alții erau sclavi culturali, reprezentați de lăutari și măscărici.

Măscăricii funcționau după reguli stricte și vestimentație ridicolă și erau mereu în preajma domnitorului, având rolul important de a-l binedispune pe stăpân, pe familia acestuia și pe subordonați. Sarcinile erau bine delimitate, la fel și glumele pe care le puteau face.

În schimbul muncii prestate, domnitorii aveau doar obligația să-și îmbrace și să-și hrănească robii.

Condiția socială a sclavilor era lamentabilă. Ei puteau fi bătuți, vânduți sau uciși după decizia stăpânilor lor. Dacă o persoană liberă se căsătorea cu un sclav, atrăgea pe cel liber în rândul robilor, precum și pe copii rezultați.

În funcție de interesul propriu, stăpânul poate permite robului dreptul de a se căsători, inclusiv de a anula căsătoria fără știrea lui și de a despărți familia respectivă.

Dacă un rob ucidea un rob al altei persoane, era condamnat la moarte, însă sentința nu se efectua, cel care a ucis îi lua locul celui ucis.

Printre grupurile de țigani robi, erau recrutați unii pentru a fi desemnați șefi de grup, denumiți și Juzi domnești. Acești juzi erau repartizați pe ținuturi, iar principala sarcină a lor era să nu lase pe niciun rob să părăsească ținutul și să-i caute pe cei care au fugit și să-i predea stăpânilor lor.

Celor care fugeau li se aplicau pedepse dintre cele mai crunte, erau plimbați pe stradă, iar cei care treceau erau puși să-i scuipe. Unii erau atârnați cu funii în grajd, deasupra animalelor, alții legați și aruncați în ape învolburate, iar, dacă supraviețuiau, li se promitea libertatea. Iarna, erau aruncați goi în zăpadă sau râuri înghețate.

Robii țigani de la curțile boierești alcătuiau personalul de servitori, cusătorițe, slujnice și rândași.
Tratamentul complet inuman aplicat sclavilor era experimentat în familiile boierești de la cele mai mici vârste, cu tații care-și încurajau odraslele să-i biciuiască și să-i chinuie pe copiii aflați în proprietatea lor.

Violența fizică asupra robilor nu se exercita doar de către bărbați, ci adesea chiar și femeile din boierime practicau aceste acte de cruzime.

Fetele tinere rome erau obligate să întrețină relații sexuale cu stăpânii lor.

Cu toate acestea, potrivit studiului De la Robie la Asimiliare de Emmanuel Pons, după domnitor, Biserica Ortodoxă Română deținea cel mai mare număr de sclavi. Robii lui Dumnezeu au furnizat acestei instituții resursele necesare pentru a exista, construind mănăstirile cu care astăzi România se mândrește.

În arhivele României din toate timpurile, al 6-lea document cronologic se referă la o donație de robi, document care atestă pentru prima dată existența romilor în spațiul românesc la 1385.

În 1388, Mănăstirea Cozia a primit trei sute de sălaşe de ţigani de la domnitorul Mircea cel Bătrân.

Aproximativ 500 de ani mai târziu, în anul 1855, Grigore Alexandru Ghica, domnitorul Țării Românești, impresionat de o tragică poveste de dragoste dintre un rob și o franțuzoaică, a elaborat un proiect de lege care prevedea eliberarea tuturor țiganilor robi.

Finalul oficial al robiei a venit în 1856, iar câțiva ani mai târziu, în 1891, Mihail Kogălniceanu a ținut un discurs la Academia Română denumit „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor”. Dacă unii dintre noi încă mai privim cu scepticism această tristă perioadă istorică, următorul citat preluat din discurs îl susține vehement:

„[…] în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani![…] Înainte ca chestiunea dezrobirii ţiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăşi îniţiativa parţială a stăpânilor de ţigani. Mulţi din aceştia […] îşi dezrobeau, îşi iertau ţiganii. Întrebuinţez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire.”(Mihail Kogălniceanu)

La dezrobire, proprietarii de sclavi primeau o despăgubire de zece galbeni pentru fiecare ţigan.

Văzându-se în libertate, mulți romi au părăsit ţara, plecând spre ţările vecine, alții au fost „aruncați” la marginea societății românești.

Needucați și privați de orice bun material, ei au continuat să fie supuși discriminărilor care au culminat cu deportarea lor în lagărele de exterminare din Transnistria, în timpul Celui de-al Doilea

Război Mondial din ordinul lui Ion Antonescu.

În concluzie, timp de secole, sclavii romi au fost sursă generatoare de venituri pentru Biserica Ortodoxă Română, boieri și domnitori.

The post 500 de ani de sclavie appeared first on Roma Stories.

(Trec țiganii)

Din cele mai vechi timpuri și până acum, romii au fost considerați unii dintre cei mai fini muzicanți, cei dintâi lăutari. Deși muzica pe care aceștia o cântă s-a modificat considerabil de-a lungul timpului, felul în care sunt organizate grupurile muzicale precum tarafurile și instrumentele pe care le folosesc îi disting pe muzicanții romi de restul artiștilor. De la lăutari la curțile boierești până la maneaua religioasă care este astăzi populară în unele comunități penticostale, muzica romă a parcurs numeroase etape.

Încă de pe vremea regilor și a împăraților, romii sunt cunoscuți pentru muzica lor și dintotdeauna au fost solicitați pentru a însufleți diverse evenimente și sărbători.

În timpul robiei în Moldova și Țara Românească, muzicienii romi, denumiți și lăutari, aveau privilegii de care țăranii români nu se bucurau.

Termenul de lăutar răsună de-a lungul secolelor și este un reper temporal și un personaj reprezentativ pentru istoria muzicii.

Când romii au început migrarea de pe teritoriul Indiei, ei au fost influențați cultural și muzical de țările pe care ei le-au traversat, iar aceste influențe se regăsesc și astăzi în muzica lor la nivel lingvistic și instrumental.

Stilul muzicii lor are origini orientale, dar oscilează de la ritmurile indiene și maneaua turcească la flamenco-ul din Spania.

Potrivit Speranței Rădulescu, etnomuzicolog, muzica lăutărească a fost clădită în principal pe improvizație și talentul nativ al romilor. La început, în România, muzica lor s-a dezvoltat în curțile caselor țărănești și avea un caracter uniform prin faptul că nu se ținea cont de regiunea culturală a țării. Se cânta din voce, iar acompaniamentul era produs ad-hoc, cu ciocanul și nicovala fierarului, linguri și tobe improvizate.

În perioada regimului comunism din România, populația romă nu era considerată o minoritate etnică, prin urmare nu se putea vorbi de o muzică care să le aparțină și, din acest motiv, o parte din lăutarii romi susțin că nu există muzică țigănească.

Muzica profesionistă a romilor însă implică mult mai multe instrumente, oameni organizați în ansambluri sau tarafuri. Ea se diferențiază în funcție de regiune. În provinciile multietnice precum Transilvania, muzica lor prezintă influențe maghiare și românești, prin urmare nu seamănă aproape deloc cu cea din Sud, unde etnia predominantă este română.

Secole de-a rândul, muzicienii romi au jucat un rol deosebit în păstrarea tradițiilor celorlalte comunități, cântând la evenimentele lor.

Un exemplu confirmativ este grupul Fanfara Transilvania din Cugir, județul Alba.

„Noi cântăm folclor din Transilvania și Moldova, iar uneori la nunți suntem nevoiți să abordăm și folclor din regiunile (Banat, Muntenia, Maramureș), dar în general ne descurcăm pentru a cânta folclorul din toate zonele României pentru că provine din țara noastră,” spune liderul grupului. Ansamblul este format din 10 membri rezultați din generații de muzicieni romi cu legături de rudenie (frați, verișori, unchi). Rădăcina acestei familii de lăutari se află în județul Vaslui, unde bunicii lui Nicolae Gălan, liderul grupului, au avut 12 copii care au dus mai departe cântecul tradițional.

Pentru ca tradiția să se păstreze și în Cugir, fiecare copil este îndemnat să învețe să cânte la instrumentele de fanfară.

În tradiția țigănească, la înmormântări, lăutarii romi sunt prezenți pe toată perioada priveghiului până la înhumare și rolul lor este de a păstra amintirea vie a defunctului și a menține neamul unit. Versurile cântecelor de jale spun povestea celui care a trecut în lumea veșnică, iar prin vocea lăutarului se trasmit mesaje imaginare și se creează un dialog între decedat și familia acestuia.

În rândul populației rome, muzica uneori deține și rolul de a-i atrage pe aceștia în casele de rugăciune. Unii preoți protestanți, denumiți și pastori, au transformat predicile muzicale bisericești în manele creștine, fapt care a determinat o strângere laolaltă a romilor penticostali.

Muzica tradițională lăutărească s-a degradat remarcabil după revoluția anticomunistă din anul ‘89, când publicul a început să se reorienteze către un nou gen muzical, atât de controversat și astăzi, maneaua.

Mulți dintre lăutarii au evoluat lent dinspre tradiție spre modernitate și s-au acomodat acestui nou curent.

Din trecutul îndepărtat, adeseori, romii au fost nevoiți să se adapteze la condițiile și politicile impuse de un anumit teritoriu. Astfel, ei au ajuns să-și însușească credințele, muzica și modul viață corespunzător locului în care se stabileau.

Așa cum fiecare zonă a lumii are propria cultură, tradiții și obiceiuri, în muzică sunt diferențe în structurile melodice și ritmice de la o regiune la alta. De aceea, este aproape imposibil să definim parametrii unui stil muzical care aparține exclusiv minorității rome.

The post Muzică romă appeared first on Roma Stories.

Marginalizați și discriminați mereu, romii au dezvoltat un simț acut de auto-apărare prin crearea unei comunități strâns legate, interdependente și în care să se ajute la nevoie între ei. O astfel de organizație este Radio Pata, un radio comunitar care a luat naștere pentru și din nevoile romilor din Pata Rât. Aici și-au adus aportul oameni cu suflet care au ajutat la diminuarea deznădejdii romilor și au încercat să stopeze pe cât posibil sărăcia care domnește în Pata Rât. Și nu le-a fost ușor, chiar dacă ei înșiși vin din acest mediu. Două dintre aceste persoane sunt Alex Fechete, zis Pepe, și Linda Greta Zsiga, activistă pentru drepturile romilor. Dar mai multe detalii citiți mai jos.

Ce este Pata Rât?

Probabil că mulți dintre voi nu ați auzit de Pata Rât până la acest articol. Pata Rât este un cartier din Cluj-Napoca, situat chiar lângă groapa de gunoi a orașului. El s-a născut, dacă se poate spune așa, în urma cu aproximativ 15 ani, când autoritățile clujene i-au evacuat pe romii care locuiau în zona Coastei, mutându-i într-o zonă mărginașă a orașului, insalubră, unde nu se poate trăi nici astăzi în condiții decente. Aici locuiesc aproximativ 2500 de suflete, în mediu toxic, la câțiva metri de deșeurile ce provin de pe tot teritoriului Clujului.

Astfel, s-a născut Radio Pata. Ca un pansament sufletesc pentru acești oameni loviți de soartă, dar și ca un strigăt de ajutor către autoritățile care, deși au promis că Pata Rât va dispărea și că oamenii vor primi case înapoi în Cluj, acest lucru nu s-a întâmplat încă.

Radio Pata este un proiect inițiat de Fundația AltArt pentru Artă Alternativă în parteneriat cu Asociația Comunitară a Romilor din Coastei, Asociația Centrul pentru Studiul Democrației, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Cluj și teatrul BIT Teatergarasjen (Norvegia). Radioul comunitar cu streaming 24/7, creat pentru comunitățile din Pata Rât, zona străzii Stephenson și Meșterul Manole, acesta dorește să contribuie la incluzinea grupurilor vulnerabile din aceste zone prin dreptul la informație, posibilitatea de a-și afirma identitatea, de a se auto-organiza și de a-și cere drepturile în fața autorităților, prin accesarea serviciilor sociale menite să îi ajute pe aceștia.

Pe lângă grila de program și activități, Radio Pata contribuie activ la dezvoltarea și strângerea de fonduri necesare construirii unui centru comunitar atât de indispensabil comunității de aici. Copiii au nevoie de un loc de joacă ce să nu fie între gunoaie, femeile au nevoie de un loc de întâlnire, un loc de socializare. S-au adunat ceva bănuți și s-a cumpărat un container de 36 m pătrați, dar mai este mult de lucru. Pentru ca centrul să fie funcțional și nu doar o casă și atât, e nevoie de educatori, traineri specializați, facilitatori, și toate astea costă bani. O oră de activități costă aproximativ 300 lei. Oamenii aceștia nu vor altceva decât o viață mai bună pentru ei. Iar Radio Pata, inițiat de Fundația AltArt, are ca principal scop acest centru comunitar denumit ”Khetane”, care în limba romă înseamnă ”împreună” și care contribuie la întreruperea ciclului sărăciei și de a ajuta persoanele marginalizate să iasă din acest mediu ostil, să aibă un nou țel.

În 2013 comunitatea a mai avut un astfel de centru, construit din materiale de construcții provenite din demolări. Avea 25 metri pătrați. Au primit calculatoare prin donație, iar copiii își făceau temele acolo, folosindu-se de internetul achiziționat tot din banii donați. Nu era mare lucru, dar pentru acei oameni era totul. Se făceau petreceri de halloween, se țineau zile de naștere, până și botezuri acolo. Se țineau antrenamente pentru competiții de dans. În față s-a amenajat și un părculeț, cu un mic loc de joacă. Pe pereți, s-au pus fotografii cu locuitorii din Pata Rât, ca să fie și mai familiar și să simtă că locul e al tuturor. Dar visul frumos s-a terminat după patru ani. Lipsa resurselor financiare a dus la degradare căsuței, care s-a umplut de igrasie și mucegai, acoperișul s-a stricat și nu au mai fost bani pentru a-l repara.

De aceea este atât de importantă construirea unui noi centru comunitar, iar acesta este unul din țelurile importante ale Radioului Pata. Din lista obiectelor necesare pentru echiparea centrului sunt esențiale mese, scaune, calculatoare, diverse obiecte de mobilier de birou, așa că oricine dorește să facă o donație în acest scop este bine-venit, chiar încurajat. De ani buni, peste 1000 de copiii din Pata Rât se joacă în drumul pe care trec mașini de gunoi, ce deservesc deșeurile din tot orașul Cluj-Napoca, iar buna funcționare a centrului comunitar Khetane este imperativă pentru ei. Sunt sute de mame care nu au avut niciodată acces la o mașină de spălat, iar alte sute de bătrâni bolnavi care nu au acces la medicamentație și nici măcar la apă potabilă. De aceea, fiecare donație contează.

Alex Fechete, omul care și-a făcut aripi din frânturi de vise sfărâmate

Unul dintre ”îngerii” care au făcut posibile chiar și aceste mici realizări, dar atât de mari pentru oamenii din Pata, este Alexandru Fechete, care lucrează și el la Radio Pata, în calitate de crainic. I se mai spune și Pepe, motiv pentru care emisiunea pe care o moderează se numește ”Pepe întreabă”. Alex este activist și muncitor social din Cluj-Napoca. La doar 38 de ani, viața lui pare scenariu de film și nu orice film, ci o dramă indiană, cu Raj Kapoor. Născut de o mamă minoră, care la scurt timp a divorțat și l-a trimis să locuiască cu bunicii, ”Pepe” nu a avut parte de o copilărie prea fericită. A fost dat afară din garsoniera unde locuia cu bunicul (între timp divorțase și acesta de bunică), și au plecat să locuiască împreună pe Coastei. De școală s-a ținut cu greu și nu pentru că nu l-ar fi dus capul, ci pentru că profesorii l-au etichetat din primul moment când acesta a spus că este de etnie romă. L-au pus în ultima bancă, singur, și mereu primea note proaste, din burtă, chiar dacă știa de nota 8-9. A primit și bătăi la școală, fiind încă perioada în care profesorii nu se sfiau să își manifeste fizic nemulțumirea față de anumiți elevi. Dar nu s-a lăsat. Și-a continuat studiile, la seral și a reușit să termine liceul în 2012. Între timp, a murit și bunicul, iar astfel, Alex Fechete a ajuns să fie și el evacuat din Coastei, cu destinația finală Pata Rât.

Acesta este și motivul pentru care Alex luptă cu atâta îndârjire pentru drepturile oamenilor din Pata Rât, care toți au fost evacuați pe nedrept, în plină iarnă, chiar înainte de Crăciun. Acum învață pentru BAC și vrea să dea la facultate, la Teologie, unde au și o specializare de Asistență Socială, care i s-ar potrivi mănușă în țelurile sale de ajutorare a oamenilor de etnie romă din Pata. Deja a lucrat patru ani ca facilitator comunitar în proiectul Pata 1, iar acum lucrează pentru proiectul Pata 2, în cadrul căruia 31 de familii urmează să fie mutate în oraș, în mai multe locuri, dar diferite, pentru a urma exemple diverse și pot învăța de la alți oameni cum să aibă un trai mai bun.

Lucrul acesta încearcă să îl transmită și prin emisiunea sa de radio, ”Pepe întreabă”, la care invită oameni din comunitatea Pata Rât să vorbească despre ei, despre visele lor, despre planurile și realizările lor, în speranța că îi vor influența pozitiv și pe alții.

Dar acesta nu e primul și singurul job în mass-media al lui Alex, el mai lucrat în 2014 pentru postul de televiziune britanic Channel 4, când a fost naratorul a trei din cele patru episoade ale documentarului ”Vin românii”.

În vara acelui an, el a acceptat să fie parte dintr-un fel de reality-show, în care era urmărit peste tot cu camera de filmat în încercările sale de a-și găsi un job la Londra. Până la urmă și-a găsit: la o vulcanizare al unui indian. I-a fost greu totuși să fie mereu urmărit, filmat și, în plus, i se puneau și întrebări de-alungul filmărilor.

Dar nu a fost de prisos, deoarece în toamna aceluiași an a primit propunerea de a fi naratorul unui documentar care avea ca idee principală ”asediul” românilor în Regatul Unit. ”Vin românii” s-a numit documentarul și a fost un proiect TV care nu a făcut cinste poporului nostru. Am fost descriși ca hoți, leneși și alte cuvinte deloc de laudă. Dar Pepe și-a făcut bine treaba și a fost uimit de faptul că nu s-a simțit nicio secundă umilit, ba din contră, a declarat apoi că mai discriminat s-a simțit în România decât în Anglia.

Alex Fechete mai are un mare vis! Acela de a schimba manualul de istorie și de a pune măcar o pagină în el despre istoria romilor în țara noastră. Crede că este important să fie cunoscut episodul Holocaustului din perioada celui De-al Doilea Război Mondial și modul în care au fost duși romii în Transnistria, puși la muncă silnică fără a avea condiții minine de trai decent.

Linda Zsiga: De la groapa de gunoi, în Parlamentul European

O altă persoană deosebit de importantă pentru comunitatea din Pata Rât este Linda Greta Zsiga, activistă și ea pentru drepturile romilor. Deasemenea, ea are o emisiune la Radio Pata, numită ”Romul dintre noi”, în care se discută o serie de probleme cu care se confruntă comunitatea romă.

S-a născut la Cluj, într-o familie cu șase copii, din doi părinți care nu au absolvit gimnaziul. În clasa a X-a s-a căsătorit cu cel care îi este și azi alături, Silviu Zsiga, reporter și el acum la Radio Pata. La scurt timp a realizat că nu poate împăca treburile casnice cu învățatul, așa că a renunțat la liceu, deși era o elevă foarte bună. Imediat i se naște priumul copil, apoi al doilea, apoi încă doi. În curând Linda a devenit o mamă tânără, casnică, deoarece venitul soțului le asigura tuturor un trai decent. Lucrurile nu au mers rău până într-o zi fatidică de decembrie, în 2010, când zeci de familii rome au fost evacuate cu forța din Coastei și duși în Pata Rât. Exact ca în urmă cu câteva decenii, când romii au fost urcați în tren și duși în Transnistria, cu promisiunea că vor avea o viață mai bună.

Atunci a simțit că i s-a năruit toată viața, dar așa a început lupta Lindei pentru dreptate, pentru romi, pentru dreptul la egalitate de șanse. Au primit sprijin din partea multor ONG-uri, organizații pentru drepturile omului pentru a înființa ”Asociația Comunitară a Romilor de pe Coastei”. Astfel, i s-au deschis multe uși, în Primărie, unde a stat la masă cu oameni care i-au ascultat păsurile, ce vrea să schimbe, cum vrea să ajute. Dar nu s-a schimbat mare lucru! De multe ori a plâns și a vrut să renunțe, dar vorba aceea ”omul când nu mai poate, parcă mai poate puțin” și nu s-a lăsat! Și i-a părut bine! A avut noroc și de un soț înțelegător care face treburile în casă când ea este plecată la traininguri, la meetinguri pentru drepturile romilor, primii pași în activism, etc. A ajuns și în Parlamentul European unde a susținut discursuri în limba engleză despre problemele romilor din Pata Rât, a fost peste tot în Europa susținută de Amnesty Internațional, dar cu toate că a fost ascultată cu interes, încă nu s-a schimbat mare lucru, încă mai este mult de muncă.

Dar Linda va continua lupta! Nimeni nu merită să locuiască în asemenea condiții insalubre. Visul activistei Linda Zsiga este să nu mai existe Pata Rât, această pată urâtă de pe obrazul frumos, tratat cu creme de calitate, al unui oraș de cinci stele.

The post Pata Rât appeared first on Roma Stories.