O pată în istoria umanității

Țigan. O etnie sau o condiție socială?

Istoria comunității rome lipsește aproape în totalitate din manualele de istorie școlare, iar discuția despre cei 500 de ani de sclavie îndurați de comunitate nu a început decât de curând. De unde provine termenul de „țigan” și de ce nu este el corect atunci când se vorbește despre romi? Câte persoane îl folosesc oricum fără a ști povestea din spatele lui?

 

Cuvântul țigan a fost preluat din Țările Române în anii 1300 și desemna o stare socială, aceea de rob, nu o etnie.

Robii nu erau percepuți ca niște ființe umane, ci ca niște obiecte tranzacționate între stăpânii în posesia cărora se aflau. Ei nu aveau niciun fel de autonomie.
Inițial, romii au fost sclavii domnitorilor români fiindcă aceștia aveau nevoie de forță de muncă ieftină. Sclavii la curtea domnească erau împărțiți în două categorii, unii practicau cu multă iscusință diverse meșteșuguri, precum fierăritul, iar alții erau sclavi culturali, reprezentați de lăutari și măscărici.

Măscăricii funcționau după reguli stricte și vestimentație ridicolă și erau mereu în preajma domnitorului, având rolul important de a-l binedispune pe stăpân, pe familia acestuia și pe subordonați. Sarcinile erau bine delimitate, la fel și glumele pe care le puteau face.

În schimbul muncii prestate, domnitorii aveau doar obligația să-și îmbrace și să-și hrănească robii.

Condiția socială a sclavilor era lamentabilă. Ei puteau fi bătuți, vânduți sau uciși după decizia stăpânilor lor. Dacă o persoană liberă se căsătorea cu un sclav, atrăgea pe cel liber în rândul robilor, precum și pe copii rezultați.

În funcție de interesul propriu, stăpânul poate permite robului dreptul de a se căsători, inclusiv de a anula căsătoria fără știrea lui și de a despărți familia respectivă.

Dacă un rob ucidea un rob al altei persoane, era condamnat la moarte, însă sentința nu se efectua, cel care a ucis îi lua locul celui ucis.

Printre grupurile de țigani robi, erau recrutați unii pentru a fi desemnați șefi de grup, denumiți și Juzi domnești. Acești juzi erau repartizați pe ținuturi, iar principala sarcină a lor era să nu lase pe niciun rob să părăsească ținutul și să-i caute pe cei care au fugit și să-i predea stăpânilor lor.

Celor care fugeau li se aplicau pedepse dintre cele mai crunte, erau plimbați pe stradă, iar cei care treceau erau puși să-i scuipe. Unii erau atârnați cu funii în grajd, deasupra animalelor, alții legați și aruncați în ape învolburate, iar, dacă supraviețuiau, li se promitea libertatea. Iarna, erau aruncați goi în zăpadă sau râuri înghețate.

Robii țigani de la curțile boierești alcătuiau personalul de servitori, cusătorițe, slujnice și rândași.
Tratamentul complet inuman aplicat sclavilor era experimentat în familiile boierești de la cele mai mici vârste, cu tații care-și încurajau odraslele să-i biciuiască și să-i chinuie pe copiii aflați în proprietatea lor.

Violența fizică asupra robilor nu se exercita doar de către bărbați, ci adesea chiar și femeile din boierime practicau aceste acte de cruzime.

Fetele tinere rome erau obligate să întrețină relații sexuale cu stăpânii lor.

Cu toate acestea, potrivit studiului De la Robie la Asimiliare de Emmanuel Pons, după domnitor, Biserica Ortodoxă Română deținea cel mai mare număr de sclavi. Robii lui Dumnezeu au furnizat acestei instituții resursele necesare pentru a exista, construind mănăstirile cu care astăzi România se mândrește.

În arhivele României din toate timpurile, al 6-lea document cronologic se referă la o donație de robi, document care atestă pentru prima dată existența romilor în spațiul românesc la 1385.

În 1388, Mănăstirea Cozia a primit trei sute de sălaşe de ţigani de la domnitorul Mircea cel Bătrân.

Aproximativ 500 de ani mai târziu, în anul 1855, Grigore Alexandru Ghica, domnitorul Țării Românești, impresionat de o tragică poveste de dragoste dintre un rob și o franțuzoaică, a elaborat un proiect de lege care prevedea eliberarea tuturor țiganilor robi.

Finalul oficial al robiei a venit în 1856, iar câțiva ani mai târziu, în 1891, Mihail Kogălniceanu a ținut un discurs la Academia Română denumit „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor”. Dacă unii dintre noi încă mai privim cu scepticism această tristă perioadă istorică, următorul citat preluat din discurs îl susține vehement:

„[…] în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani![…] Înainte ca chestiunea dezrobirii ţiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăşi îniţiativa parţială a stăpânilor de ţigani. Mulţi din aceştia […] îşi dezrobeau, îşi iertau ţiganii. Întrebuinţez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire.”(Mihail Kogălniceanu)

La dezrobire, proprietarii de sclavi primeau o despăgubire de zece galbeni pentru fiecare ţigan.

Văzându-se în libertate, mulți romi au părăsit ţara, plecând spre ţările vecine, alții au fost „aruncați” la marginea societății românești.

Needucați și privați de orice bun material, ei au continuat să fie supuși discriminărilor care au culminat cu deportarea lor în lagărele de exterminare din Transnistria, în timpul Celui de-al Doilea

Război Mondial din ordinul lui Ion Antonescu.

În concluzie, timp de secole, sclavii romi au fost sursă generatoare de venituri pentru Biserica Ortodoxă Română, boieri și domnitori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site is registered on wpml.org as a development site.