Câte pagini acordă cărțile noastre de istorie acestui trecut sumbru al romilor?
 

Când vorbim despre Holocaust, tindem să ne amintim de exterminarea evreilor în lagărele de concentrare, deși au existat numeroase alte comunități care au avut de suferit. Una dintre ele este comunitatea romă. În România fascistă, aflată sub conducerea mareșalului Ion Antonescu, romii au fost urcați în trenuri și duși în Transnistria. Și-au pierdut locuințele, bunurile și, mulți dintre ei, chiar viețile.

Mulți dintre noi asociem Holocaustul cu deportarea evreilor în lagărele de concentrare de la Auschwitz din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, puțini știu că în aceeași perioadă, din ordinul mareșalului Ion Antonescu, au fost încărcați în vagoane peste 25.000 de romi și duși la Transnistria. 11.000 dintre ei au murit de foamete, frig, tifos sau împușcați.

Hitler i-a cedat lui Antonescu teritoriul de la est de Basarabia, între râurile Nistru și Bug, în schimbul susținerii campaniei împotriva Uniunii Sovietice. Din 1941, s-a început deportarea evreilor în Transnistria, iar, un an mai târziu, a romilor. Denumirea de Transnistria s-a format prin combinarea prefixului „trans” care înseamnă „dincolo” cu numele râului Nistru.

Romii au murit în tăcere, iar moartea lor a fost ascunsă poporului român care nu trebuia să afle că cei aflați la cârmă au transformat România într-un stat criminal, comparabil cu Germania Nazistă din punct de vedere al violenței și al numărului de victime. România sub conducerea mareșalului Ion Antonescu devenise un stat fascist.

În primul val au fost deportați romii nomazi, iar o măsură care i-a afectat profund a fost confiscarea cailor şi căruţelor și, odată cu ele, posibilitatea de a-şi câştiga existenţa. Pentru mulţi căruţa servea drept locuinţă.

În valul doi au fost incluși romi care nu își puteau justifica existența, fără casă și fără un loc de muncă stabil, trăind din furt și cerșit.

În momentul deportării, romii au primit interdictie pentru a transporta bunuri materiale, în schimb, circulând zvonul că odată ajunși în Transnistria vor avea pământ, un loc de muncă stabil și tot ce e necesar unei existențe propice.

În realitate, adevărata raţiune a deportării romilor a ţinut de politica regimului Antonescu. Se dorea obținerea unei omogenități etnice prin excluderea minoritarilor şi aducerea în ţară a românilor din ţările vecine.

În speranța unei vieți mai bune, zvonul a determinat mulți romi care dețineau proprietăți să le vândă, să meargă spre gările de îmbarcare. Sute de familii au petrecut aproximativ o săptămână în drumul spre Transnistria, acomodați în vagoanele trenului de vite.

Imediat ajunși la destinație, romii au fost trimiși la munci agricole la o fermă de stat și erau nevoiți să locuiască în grajduri precum animalele. Erau lipsiţi de cele mai elementare lucruri: nu aveau medicamente sau asistență medicală, iar în caz de îmbolnăvire, se recurgea la descântece și ierburi vindecătoare, lucruri folosite des ca „tratament” în cadrul comunității.

Persoanele între 12 și 60 de ani erau supuse la muncă obligatorie, iar cei incapabili erau împușcați. Cantitatea de hrană care consta în mălai și cartofi deseori nu era suficientă, alteori nu primeau deloc. Astfel, mii de deportati au murit, mai ales copiii. Pe unii, disperarea i-a împins să recurgă la acte cutremurătoare de canibalism. În câteva cazuri, romii, după ce le murea copilul, erau nevoiți să taie părți din el, să le pună la foc ca să își hrănească celelalte odrasle. Alții, mâncau din carnea cadavrelor. Din cauza conditiilor mizerabile și complet nefavorabile de trai, mii de romi au murit infestați de tifos.

Pentru a preveni riscul îmbolnăvirii, ucrainienii se legau la gură și cu ajutorul unei țepe, îi culegeau pe cei morți și îi aruncau unul peste altul într-o groapă împrejmuită cu sârmă ghimpată.

Acest capitol dezolant s-a finalizat brusc la data de 23 August 1944, când mareșalul Ion Antonescu a fost demis din funcție și arestat. În septembrie 1944, s-a emis un ordin în care se stipula că romii care revin din Transnistria să fie lăsați să-și reia activitatea și meseriile, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, iar traiul în condiții dure și moartea miilor de oameni a însemnat doar o paranteză în cel de-al doilea război mondial.

Scriitoarea de limbă romani, Luminița Cioabă a cules fragmente din trăirile familiei sale deportată în Transnistria: „Familia mea, atât tatăl meu, cât şi mama mea şi bunicii mei în timpul celui de-al doilea război mondial au fost deportaţi lângă râul Bug, în Dumanovca. Şi eu am auzit aceste mărturisiri demult, pe cînd eram copil. Vreau să vă spun că eu provin dintr-o lume a romilor nomazi care călătoreau cu cortul şi seara bătrânii spuneau această poveste a lor, povestea Bugului cum o denumesc ei şi plîngeau şi-şi aduceau aminte prin ce chinuri au trecut spunând că nici puiul de şarpe să nu treacă prin ce-am trecut noi. A fost un altfel de Auschwitz, un Auschwitz pe care oamenii nu-l cunosc, un Auschwitz al foametei şi al frigului.”

După război, subiectul deportării romilor a fost pus sub tăcere, abia după căderea regimului comunist s-au dezvăluit ororile Holocaustului. Pe alocuri, în societatea românească de astăzi se aude des afirmația „Ce bine ar fi dacă ar mai trăi Antonescu!”, cuvinte ghidate de rasism și discriminare. Însă dacă ne permitem să ne detășăm de stereotipuri și să cunoaștem istoria acestei minorități aflată mai mereu la periferia societății, aceste cuvinte încep să-și piardă vocea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site is registered on wpml.org as a development site.