De mult, când romii se deplasau dintr-o parte în alta cu căruța și trăiau în corturi, a apărut numele unei mici comunități în rândul lor care a influențat tradițiile romilor. Aceștia sunt Cortorarii și reprezintă singura comunitate din inima Transilvaniei a cărei avere constă într-un TAHTAI. Tahtaiul este un pocal de argint și valoarea lui oscilează intre 100.000 și un milion de euro.

Unii romi susțin că pe vremuri, din aceste pahare beau regii pentru care lucrau strămoșii lor, iar aceștia îi răsplăteau pe meșteșugarii iscuți, oferindu-le un pocal. Tahtai-ul este echivalentul unui titlu nobiliar, iar cei care îl moștenesc, moștenesc și povestea. El asigură existența unei comunități, decide statutul, partenerul de viață și nivelul de respect. Valoarea lui nu este dată de materialul din care este înfăptuit, ci de numărul de generații pe care le-a traversat.

Potrivit unor cortorari, din pocalele vechi s-au rupt bucăți foarte mici care au îngropate cu proprietarii lor. Astfel, semnul de pe pocalul actualului posesor îi amintește acestuia de legătura cu strămoșii lui. Într-o lume care e în continuă mișcare și schimbare, pentru această comunitate aparte, tahtaiul simbolizează o permanentă siguranță și stabilitate.

La negocierile matrimoniale, familia fetei trebuie să evalueze pocalul potențialului mire. Există o ierarhie dată de calitatea, mărimea și mai ales vechimea lui. Cu cât este mai valoros tahtai-ul, cu atât mai mulți bani oferă mireasa. În tradiția comunității, nu se organizează cununii, tahtai-ul reprezintă garanția că mirii vor rămâne împreună. Conform tradiției, după nuntă, pocalul rămâne în familia miresii până la primul lor copil. După naștere, paharul revine obligatoriu la rudele băiatului, dar acest pahar magic instigă inclusiv la asasinare, desbinare și conflicte familiale, cum s-a întâmplat într-un sat din județul Sibiu, unde sunt stabilite aproximativ 12 familii de cortorari. Acolo, s-a petrecut un episod particular, unde părinții miresei au refuzat vehement să restituie pocalul. Tatăl baiatului l-a amenințat pe capul familiei cu moartea, însă tot nu a reușit să obțină înapoi tahtai-ul. Totul a decurs în parametri normali, până în ziua în care intenția s-a transformat în acțiune și părintele mirelui l-a înjunghiat pe tatăl fetei, apoi s-a predat poliției.

Pentru a divulga ascunzătoarea tahtai-ului, unii cortorari au fost puși sub presiunea amenințării că li se vor ucide copii. Cu toate acestea, ei nu au destăinuit marele secret.

Elisabeta Clopotar este una dintre cele mai respectate femei din comunitate deoarece soțul ei a mostenit un pocal extrem de valoros. „Un sac de pocale nu poate egala pocalul nostru”, susține ea. În perioada comunistă când tot ce era de valoare era confiscat, tahtai-ul Elisabetei a stat îngropat.

Pocalul  se moștenește pe linie paternă și doar câtiva corturari sunt mândri posesori. Alți romi din comunitate nu l-au văzut niciodată și îl consideră o invenție, o legendă. În cea mai mare parte a timpului, aceste pahare sunt invizibile. În vremea nomadă, deoarece corturarii nu aveau voie să țină obiecte de valoare în cort, le lăsau în casa unor români de încredere, care le-au păstrat cu grijă și în momentul deportării lor în Transnistria. Astăzi,  paharele multora dintre cortorari se află în continuare în casele țăranilor români, stabilindu-se astfel o legătură cu încărcătură emoțională între aceste două etnii. De asemenea, acest fapt, poate sugera și interconexiunea permanentă a romilor și a românilor pe același teritoriu.

Pocalele din argint au fost făurite de meșteșugarii din Transilvania secolelor XVII – XVIII. Se consideră că paharele fără picior aparțin unei clase superioare de romi, pe când paharele cu picior dezvăluie o clasă mai puțin valoroasă. În rândul cortorarilor, cel care își vinde paharul este exclus din comunitate până la finalul vieții, iar  generațiile care vin după el au parte de același tratament. Cine fură tahtai-ul este blestemat de romii cortorari. Acest blestem conduce la imposibilitatea fizică a hoțului de a-si trăi viața într-un mod normal până la moarte. Pocalele au supraviețuit tuturor transformărilor din viața romilor cortorari. Abilitatea detinătorilor de a păstra acest pahar cu sfințenie în pofida tuturor greutătilor și obstacolelor este de neegalat. Averea romilor cortorari nu este reprezentată de case, palate sau aur. Întreaga avere constă în acest pahar și povestea construită în jurul lui.

Tahtai-ul are un aspect cultural important pentru această comunitate unică, iar pentru ca ea să existe, pocalul trebuie să rămână în familie.

The post Cortorarii și pocalul de argint appeared first on Roma Stories.

Rădăcinile culinare din etnia romă se află în nomadism. De-a lungul timpului, romii au preluat elemente din gastronomia altor țări și le-au dezvoltat în propriul spirit al imaginației. În contextul vieții nomade, s-a dezvoltat cultura de tip vânător, astfel romii au avut dintotdeauna o predilecție pentru mâncărurile cu multă carne și au adaptat rețetele la modul de viață itinerant. Printre mâncărurile specifice lor, un preparat extrem de consistent și printre cele mai cunoscute este Șah Hai Mas-ul, care se prepară din timpuri străvechi, de când romii trăiau în corturi și se mutau dintr-o localitate în alta. Cum nu aveau bucătărie, găteau afară la ceaun. Carnea, varza și orezul  alcătuiesc rețeta Șah Hai Mas-ului.

„Bândărețul” este pregătit în preajma sărbătorilor de iarnă și se poate păstra până la un an de zile, dacă este gătit conform normelor standardizate, iar mușchiul de porc este elementul de bază al preparatului. „Săviacul” este o plăcintă cu brânză telemea, iar rețeta acestui preparat a fost păstrată în bucătăria romilor din generație în generație. În general, preparatele lor tradiționale sunt foarte condimentate și excesiv calorice. Cartofii sunt un element de bază în alimentația romilor.

Filosofia lor de viață se bazează pe conceptele de pur și impur, filozofie preluată de la hinduși.

În cultura lor, romii acordă o valoare simbolică pregătirii și servirii mesei. Cu scopul de a conserva puritatea preparatelor culinare, vasele în care ei gătesc și mănâncă, sunt spălate apoi uscate la soare, nu se șterg cu niciun material. Fiecare recipient este destinat unui singur tip de mâncare. Nu se gătește carnea în vasul în care au stat legumele.

Mâncarea tradițională a romilor de Crăciun este „sângeretele”, preparat din sângele porcului. Tot din rațiuni de curățenie rituală, este important ca sângele să fie luat direct de la gâtul porcului chiar în momentul sacrificării, să nu ia contact cu pământul, astfel este considerat impur.

Organizarea spațiului de servire a mesei respectă aceleași reguli de puritate. Bărbații se așează pe o parte a mesei, iar femeile pe cealaltă sau la mese complet diferite.

Ritualul luării mesei la romi fortifică legăturile între oamenii din comunitate și stabilește statutul fiecărui membru al familiei. Bărbatul cel mai bătrân stă în capul mesei și este servit primul. În tradiția lor, mâncarea care se prepară de Crăciun este considerată o jertfă pentru Dumnezeu, iar prima porție se oferă unui străin.

Un obicei culinar puternic ancorat în tradiția romilor este „lăsatul de sec de brânză”, când finii merg la nași cu diferite daruri. Plăcinta cu brânză și aripa de găină alcătuiesc masa lăsatului de sec. Se spune că cel care va mânca în acea zi aripa de găină va avea un trai ușor tot anul.

La nunțile romilor, Șah Hai Mas-ul este nelipsit și tradiția cere să fie tăiat un porc în curte. Femeile din comunitate se ocupă de prepararea mâncărurilor. Poeta și traducătoarea de limbă romani, Luminița Cioabă a scris „Romane Xabenata. Carte de bucate Romali” o culegere de rețete culinare din gastronomia romilor încă de pe vremea când aceștia trăiau în corturi. Privind gătitul preparetelor, scriitoarea emite următoarea ipoteză: „Dacă ești supărat, nu ai ce pune mâna să gătești mâncare. Pentru că toată acea energie negativă se va transmite persoanelor ce vor mânca și în loc să mănânce ca să fie sănătoase, devin și ele bolnave în timp.” Pentru comunitatea romă, atât pregătirea mesei, cât și a alimentelor constituie un ritual și o experiență multisenzorială.

The post Tradiția și cultura romilor în arta culinară appeared first on Roma Stories.

Dar ce înseamnă job shadowing-ul?Job shadowing sau work shadowing este un tip de învățare la locul de muncă. Poate face parte dintr-un proces de integrare sau poate face parte dintr-un program de dezvoltare a carierei sau a conducerii. Job shadowing implică urmărirea și observarea unui alt angajat care ar putea avea un loc de muncă diferit, dar are ceva de predat sau poate ajuta persoana care face umbră să învețe noi aspecte legate de job, organizație, anumite comportamente sau competențe. Job shadowing ajută ambele părți să învețe și să facă schimb de idei. Ajută la crearea de rețele, explorarea oportunităților, oferirea/primirea de feedback și colaborarea cu diferite departamente

Activitatea de job shadowing din cadrul proiectului Roma’s Stories constă într-o vizită de studiu, desfășurată pe o perioadă de cinci zile, organizată de partenerul islandez PROJECTS, care oferă tinerilor romi, deja implicați în diverse proiecte și organizații care promovează cultura și comunitatea romă, ocazia să desfășoare activități de job shadowing și să își dezvolte cunoștințe și abilități specifice industriei creative și organizării de evenimente culturale.

Industria creativă se referă la orice înseamnă artă, meșteșuguri, design, modă, film, muzică, artele scenei, publishing-ul, publicitatea, arhitectura, radio, TV, jocurile video, etc.

În baza unui concurs, se vor selecta cinci participanți, care vor putea beneficia de acest program. Așadar, timp de cinci zile, împreună cu cei cinci participanți selectați, se realizează o vizită de studiu la Reykjavik. Pe parcursul acestei etape, participanții dobândesc cunoștințe extinse și abilități specifice organizării de evenimente culturale, în vederea implementării de proiecte și programe destinate comunității la întoarcerea în țară. Tot acum, se petrec o serie de întrevederi cu asociații care lucrează în proiecte culturale, industrii creative, sociale și de incluziune, în vederea stabilirii unor potențiale colaborări. Se vor organiza work-shop-uri menite să îi ajute pe participanți să ajungă și să păstreze contactul cu oameni din industria creativă.

De asemenea, participanții vor primi informații care să îi ajute și în planul economic al proiectului lor. Ei vor avea ocazia să dezvolte și aprofundeze cunoștințe și abilități de alocarea și gestionarea resurselor financiare și umane, managementul echipei de implementare și strategia de dezvoltare a unui produs cultural, astfel încât, la întoarcerea acasă, aceștia să poată crea și realiza evenimente și proiecte care să vizeze comunitatea romă.

Cine poate participa?

Această parte a proiectului Roma’s Stories se adresează tinerilor romi cu vârsta cuprinsă între 18-40 ani cu spirit antreprenorial, studenți și persoane fizice care provin din comunitate și sunt deja implicați în organizarea de evenimente culturale destinate romilor sau fac parte din instituții private sau publice cu focus pe promovarea culturii rome. Ei trebuie să cunoască limba engleză la un nivel conversațional de bază.

Așadar, dacă sunteți sau cunoașteți persoane care se pot încadra în acest program de Job Shadowing, vă invităm să urmăriți postările noastre din social media, iar în momentul când vom publica startul înscrierilor în această campanie, să aplicați cu încredere. Mult succes!

The post Job Shadowing appeared first on Roma Stories.

Romii au fost secole de-a rândul un popor nomad, fără un loc stabil. Mulţi dintre ei nu aveau locuințe şi stăteau în corturi la marginile satelor. În timpul deplasării lor, rar se stabileau în apropierea locului lor de origine. Preferau întotdeauna să se așeze acolo unde erau total necunoscuți.

La început, aceştia nu erau interesaţi de case și investeau în aur, dar, după căderea regimului comunist în România, minoritatea romă a simțit nevoia să-și reafirme identitatea și, după mai multe secole de sclavie, au vrut să-și recupereze prestigiul social pierdut. Localități precum Huedin din județul Cluj, sau Recaș din județul Timiș, sunt cunoscute pentru palatele impresionante și demonstrează acest lucru prin locuințe în culori aprinse, cu zeci de turnulețe. Pe fiecare casă a romilor din Huedin este scris, cu litere mari, numele proprietarului, luminat adesea cu beculețe multicolore. Sunt ușor de recunoscut datorită decorațiunilor exterioare în exces, statuilor și a coloanelor de marmură. Deseori, pe acoperișul vilelor sunt ornamente precum capete de lei, acest lucru evidențiind puterea și prestigiul romilor. Pereții interiori sunt carpetați cu „Răpirea din Serai”. Carpeta a devenit un simbol al kitsch-ului, însă romii fac trimitere la perioada nomadă.

Unul dintre posesorii uneia dintre cele mai mari vile din Huedin a vrut să scrie sus, pe acoperiș, „Vila cea mai tare”. S-a încurcat însă în literele de tablă si i-a ieșit „Vila cel mai tare”. Vila are la parter un salon unde încap cam 400 de persoane. Casa e gândită ca o fortăreață și a fost clădită de proprietar împreună cu meșterii lui. Când nu mai știau cum să construiască, își puneau o casetă video cu case din India și Japonia, apoi se reapucau de lucru.

Mulți romi din Huedin și-au construit aceste palate pentru a face dreptate strămoșilor lor, dar și din nevoia de stabilitate. Acest fenomen arhitectonic este reprezentativ nu doar pentru Huedin, ci și pentru comuna Buzescu, județul Teleorman, Recaș, județul Timiș sau Strehaia, în Mehedinți.

Nicolae Bușilă, „Arhitectul țiganilor”, a proiectat zeci de palate țigănești începând cu anul 1990.  Arhitectul a avut multe comenzi bizare, de la copia Capitoliului, până la fosta Bibliotecă Centrală Universitară din București. Arhitectura acestor edificii diferă de la o regiune la alta. În regiunile din Sud, palatele fac trimitere la casele tradiționale românești, în Transilvania se inspiră din arhitectura bisericilor catolice, iar, în Banat, pe cea neoclasică.

Unele palate sunt construite după o anumită clădire oficială care au avut un impact profund emoțional în viața proprietarului, cum este și cazul unui rom din comuna Buzescu, decedat în 2012, care și-a construit casa după tribunalul din Caracal care l-a condamnat la închisoare.

Unul din liderii romi din Buzescu spune că: „Primele palate au fost construite la începutul anilor 1990, când romii au reușit să-și recupereze o parte din aurul confiscat de comuniști”. Aurul era reprezentat de salbele țigăncilor cu bănuți de aur, transmise din generație în generație. Încă din vremuri nomade, ei își investeau toată averea în acele monede pentru că erau mult mai ușor de transportat.

În opoziție puternică cu extravaganța palatelor, multe familii sărace din comuna Cotlău, jud. Maramureș par să nu fi evoluat prea mult din vremea când cortul sau căruța desemnau un spațiu locuibil. Romii de aici au primit de la stat câte o colibă cu o cameră, fără gard, cu closet de scânduri şi cu perdea în loc de uşă. La câțiva km de Cotlău, în cartierul Craica din Baia Mare, realitatea este mult mai dură. Aici locuiesc aproximativ 750 de familii, iar casele lor sunt construite din mai multe materiale: carton, pânze, bucăți din uși abandonate sau cuburi de BCA. Mulți dintre ei recuperează materiale din containerele de gunoi, iarna dorm în frig și se acoperă cu țoluri. Cînd plouă, apa picură prin fisurile din acoperiş, iar ei o colectează în oale ruginite pentru a se putea spăla.

Marea lor majoritate își asigură traiul de zi cu zi căutând în containerele de gunoi, iar condițiile de existență insalubre conduc la marginalizarea completă a acestei comunități de către populație.

Prezentul în viața romilor are rădăcini rezistente în trecutul lor și, în final, această minoritate etnică, împărțită în două modalități de trai contrastante, este văzută prin aceeași lentilă discriminatorie a unei societăți libere și fără cusur.

The post Romii: De la cort la… palat appeared first on Roma Stories.

Când vorbim despre Holocaust, tindem să ne amintim de exterminarea evreilor în lagărele de concentrare, deși au existat numeroase alte comunități care au avut de suferit. Una dintre ele este comunitatea romă. În România fascistă, aflată sub conducerea mareșalului Ion Antonescu, romii au fost urcați în trenuri și duși în Transnistria. Și-au pierdut locuințele, bunurile și, mulți dintre ei, chiar viețile.

Mulți dintre noi asociem Holocaustul cu deportarea evreilor în lagărele de concentrare de la Auschwitz din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, puțini știu că în aceeași perioadă, din ordinul mareșalului Ion Antonescu, au fost încărcați în vagoane peste 25.000 de romi și duși la Transnistria. 11.000 dintre ei au murit de foamete, frig, tifos sau împușcați.

Hitler i-a cedat lui Antonescu teritoriul de la est de Basarabia, între râurile Nistru și Bug, în schimbul susținerii campaniei împotriva Uniunii Sovietice. Din 1941, s-a început deportarea evreilor în Transnistria, iar, un an mai târziu, a romilor. Denumirea de Transnistria s-a format prin combinarea prefixului „trans” care înseamnă „dincolo” cu numele râului Nistru.

Romii au murit în tăcere, iar moartea lor a fost ascunsă poporului român care nu trebuia să afle că cei aflați la cârmă au transformat România într-un stat criminal, comparabil cu Germania Nazistă din punct de vedere al violenței și al numărului de victime. România sub conducerea mareșalului Ion Antonescu devenise un stat fascist.

În primul val au fost deportați romii nomazi, iar o măsură care i-a afectat profund a fost confiscarea cailor şi căruţelor și, odată cu ele, posibilitatea de a-şi câştiga existenţa. Pentru mulţi căruţa servea drept locuinţă.

În valul doi au fost incluși romi care nu își puteau justifica existența, fără casă și fără un loc de muncă stabil, trăind din furt și cerșit.

În momentul deportării, romii au primit interdictie pentru a transporta bunuri materiale, în schimb, circulând zvonul că odată ajunși în Transnistria vor avea pământ, un loc de muncă stabil și tot ce e necesar unei existențe propice.

În realitate, adevărata raţiune a deportării romilor a ţinut de politica regimului Antonescu. Se dorea obținerea unei omogenități etnice prin excluderea minoritarilor şi aducerea în ţară a românilor din ţările vecine.

În speranța unei vieți mai bune, zvonul a determinat mulți romi care dețineau proprietăți să le vândă, să meargă spre gările de îmbarcare. Sute de familii au petrecut aproximativ o săptămână în drumul spre Transnistria, acomodați în vagoanele trenului de vite.

Imediat ajunși la destinație, romii au fost trimiși la munci agricole la o fermă de stat și erau nevoiți să locuiască în grajduri precum animalele. Erau lipsiţi de cele mai elementare lucruri: nu aveau medicamente sau asistență medicală, iar în caz de îmbolnăvire, se recurgea la descântece și ierburi vindecătoare, lucruri folosite des ca „tratament” în cadrul comunității.

Persoanele între 12 și 60 de ani erau supuse la muncă obligatorie, iar cei incapabili erau împușcați. Cantitatea de hrană care consta în mălai și cartofi deseori nu era suficientă, alteori nu primeau deloc. Astfel, mii de deportati au murit, mai ales copiii. Pe unii, disperarea i-a împins să recurgă la acte cutremurătoare de canibalism. În câteva cazuri, romii, după ce le murea copilul, erau nevoiți să taie părți din el, să le pună la foc ca să își hrănească celelalte odrasle. Alții, mâncau din carnea cadavrelor. Din cauza conditiilor mizerabile și complet nefavorabile de trai, mii de romi au murit infestați de tifos.

Pentru a preveni riscul îmbolnăvirii, ucrainienii se legau la gură și cu ajutorul unei țepe, îi culegeau pe cei morți și îi aruncau unul peste altul într-o groapă împrejmuită cu sârmă ghimpată.

Acest capitol dezolant s-a finalizat brusc la data de 23 August 1944, când mareșalul Ion Antonescu a fost demis din funcție și arestat. În septembrie 1944, s-a emis un ordin în care se stipula că romii care revin din Transnistria să fie lăsați să-și reia activitatea și meseriile, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, iar traiul în condiții dure și moartea miilor de oameni a însemnat doar o paranteză în cel de-al doilea război mondial.

Scriitoarea de limbă romani, Luminița Cioabă a cules fragmente din trăirile familiei sale deportată în Transnistria: „Familia mea, atât tatăl meu, cât şi mama mea şi bunicii mei în timpul celui de-al doilea război mondial au fost deportaţi lângă râul Bug, în Dumanovca. Şi eu am auzit aceste mărturisiri demult, pe cînd eram copil. Vreau să vă spun că eu provin dintr-o lume a romilor nomazi care călătoreau cu cortul şi seara bătrânii spuneau această poveste a lor, povestea Bugului cum o denumesc ei şi plîngeau şi-şi aduceau aminte prin ce chinuri au trecut spunând că nici puiul de şarpe să nu treacă prin ce-am trecut noi. A fost un altfel de Auschwitz, un Auschwitz pe care oamenii nu-l cunosc, un Auschwitz al foametei şi al frigului.”

După război, subiectul deportării romilor a fost pus sub tăcere, abia după căderea regimului comunist s-au dezvăluit ororile Holocaustului. Pe alocuri, în societatea românească de astăzi se aude des afirmația „Ce bine ar fi dacă ar mai trăi Antonescu!”, cuvinte ghidate de rasism și discriminare. Însă dacă ne permitem să ne detășăm de stereotipuri și să cunoaștem istoria acestei minorități aflată mai mereu la periferia societății, aceste cuvinte încep să-și piardă vocea.

The post Deportarea romilor în Transnistria. Holocaustul appeared first on Roma Stories.

„Eu nu explic, eu pictez. Pentru cine? Pentru toată lumea. Până când? Până la capăt”

Pictorul Eugen Raportoru s-a născut la 8 decembrie 1961, în București, într-o familie de etnie romă, cu resurse modeste. Au fost opt frați, el fiind cel mai mic dintre aceștia. Toți s-au născut cu talent, însă numai el s-a ținut de treabă și a ajuns pictor. Drumul său în viață nu a fost unul simplu însă, ci a avut deseori de înfruntat probleme și concepții învechite despre etnia romă. Cu toate că a crescut și locuit într-un cartier de oameni înstăriți al Bucureștiului, Banu Manta, acest fapt nu i-a fost benefic deoarece a avut de suferit de pe urma discrepanțelor dintre cele două clase sociale: romii și cei bogați.

A avut totuși noroc și l-a cunoscut de mic pe artistul de vitralii Ion Brodeală, care l-a luat sub „aripa” sa, ghidându-l în tainele artei. De la 12 ani, Raportoru a lucrat ca ucenic în atelierul artistului, acesta locuind foarte aproape de casa sa. Era băiatul bun la toate în curte: turna plumb pentru vitralii, curăța saboții, făceau barele de plumb, cositorea, orice. Mergea în fiecare zi la maestrul Ion Brodeală cu lucrări subraț să i le arate. Acesta îl mai corecta, o tușă pe-acolo, o culoare mai intensă pe dincolo. Astfel, a luat contact cu munca și perseverența din spatele fiecărei opere de artă. Se consideră „cel mai iubit dintre pământeni” pentru că a avut vecini care iubeau arta, meșteri cunoscuți, mari artiști care i-au recunoscut imediat talentul și l-au apreciat, l-au încurajat. Pe strada sa erau chiar trei ateliere de pictură.

Există un lucru pe care puțină lume îl știe despre Eugen Raportoru: el e daltonist. Și mai e și puțin „chior”, cum îi place să spună în glumă. Asta e ironia pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui! Oamenii se întreabă cum pune culorile, cum le combină, cum le armonizează. El răspunde că ar putea picta și cu ochii închiși.

La vârsta de 14 ani a avut prima expoziție de pictură, în care au fost prezentate 30 de lucrări și a vândut primul său tablou. Primii bani făcuți din pictură!

La îndemnul artistului Ion Brodeală, pe care îl numește părintele său spiritual, Raportoru s-a înscris la cursurile Școlii de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, unde a fost remarcat pentru talentul său, dar și  judecat pentru etnia din care face parte. De aceea s-a și lăsat de studii și a urmat alt traseu în viață.

La 18 ani s-a însurat cu cea care îi este alături și astăzi, iar de atunci viața lui a luat un alt traseu. Ca să poată să se întrețină, a muncit ca zugrav, dar mereu își promitea că revine la studii: „Las că mă apuc la iarnă, să termin de zugrăvit lucrarea asta, apoi la primăvară și tot așa!…”, dar s-au făcut 20 și ceva de ani până s-a întors la studii. La 40 de ani a terminat liceul, iar la 45 a intrat la facultate. În 2011 a terminat și masterul în pictură. Ascensiunea lui a venit însă după vârsta de 50 de ani, semn că niciodată nu e prea târziu. Un singur regret are: că nu mai trăiește mama lui să vadă tot acest succes. Mereu se lăuda la prietenele ei, spunând „băiatul meu e pictor!”, dar Eugen știa că acest lucru nu e adevărat căci nu avea studiile necesare. Astăzi însă, da, poate spune cu mâna pe inimă: „mamă, acum sunt pictor!”

În 2022 a participat la Bienala de la Veneția, fiind primul român invitat la acest eveniment grandios. Lucrările lui Eugen Raportoru au fost remarcate și la Vatican. A ajuns să expună și la Academia Regală de la Londra, unde s-a bucurat de mare succes.

Cu toate aceste realizări, pictorul rămâne de  o modestie ieșită din comun: „Nu știu alții cum sunt, dar eu când ajung dimineața la atelier și văd culorile, pânzele și pensulele mele mă simt binecuvântat de Dumnezeu. Pictez așa cum respir, așa cum beau apă. E simplu. Oricum, timpul va decanta totul. Eu nu explic, eu pictez. Pentru cine? Pentru toată lumea. Până când? Până la capăt”, declară artistul într-un interviu pentru site-ul banatulazi.ro.

Elvis Romano: „primul meu costum de scena l-am luat de la second-hand”

Tudor Lakatos, cunoscut publicului ca Elvis Romano, a devenit celebru la sfârșitul anului 2014 când o echipă BBC a venit să facă un documentar despre el în satul său natal, Șomcuta Mare, din Maramureș.

Elvis „de România”, cum mai este supranumit, spune că nu l-a interesat niciodată muzica tradițională romă și că a fost hipnotizat de muzica lui Elvis Presley, celebrul star rock&roll.

A ascultat prima dată muzica lui Elvis în copilărie și spune că momentul a fost unul aparte: „Când am ascultat Elvis prima dată, am intrat în panică. Când cânta el la chitară, mi se făcea pielea de gâină”, spune Tudor Lakatoș.

Chiar dacă a crescut fără electricitate în casă și fără televizor, asculta muzica lui Elvis pe unde apuca, unde se găsea un aparat de radio. În piesele sale se cântă pe el însuși, viața sa, viața romilor din sat, necazurile lor, sărăcia, etc. Primul său costum a fost făcut din haine cumpărate de la un magazin second-hand, o cămașă din saten, pe care mama sa a cusut niște franjuri.

Este unicul în lume care a reușit să traducă muzica lui Elvis Presley în limba romani. Cât de greu i-a fost să facă acest lucru? Destul de dificil: sunt multe lucruri  din piesele lui Elvis care nu-și găsesc o corespondență în limba romani. De exemplu „Blue Suede Shoes”, deorece romii nu poartă așa ceva, iar atunci a zis scurt în romani „nu mă călca pe picior”.

Dar viața lui Tudor Lakatoș nu se rezumă doar la muzică. El este și profesor de limba și istoria romani. În timpul orelor copiii îl mai roagă să îi învețe și engleza, dar el le spune că prima dată trebuie învațată materia și apoi și engleza. Încearcă să dea un exemplu pozitiv, să îi influențeze pe cei lalți să fie oameni cinstiți, să muncească, să poată pune o pâine pe masă.

Dar Elvis Romano a apărut publicului larg prima dată ca actor, nu ca muzician. El a jucat în filmul „California Dreamin” (2007), al regretatului Cristian Nemescu și în „Marilena de la P7”, (2006) în care îl juca chiar pe Elvis.

Cât despre viața sa personală, artistul are cinci copii: trei fete și doi băieți. Trei dintre aceștia poartă numele rock-star-ului pe care îl imită: Elvis, Elvisa și Priscilla (n.n. numele văduvei lui Elvis Presley).

Fanfara Transilvania: de pe străzile din Cugir la deschiderea spectacolelor lui Goran Bregovici

Din cele mai vechi timpuri și până astăzi, romii au fost considerați unii dintre cei mai buni muzicanți. ”Cine nu știe să cânte, nu e de-al nostru”, așa zice un cunoscut interpret de muzică de etnie romă. De fapt, când ei și-au început migrarea din India înspre Europa, acum mai bine de 500 de ani, au fost influențați de muzica din țările pe care le-au traversat. Ajunși în Țara Românească, ei au devenit sclavi, dar folosiți deseori ca și clovni, cântăreți sau comedianți pentru că aveau arta în sânge.

Astăzi, romii cântă muzică ușoară, vezi exemplul lui Elvis Romano de mai sus, iar alții muzică de folclor. Un exemplu în acest sens este grupul Fanfara Transilvania din Cugir, județul Alba.

„Noi cântăm folclor din Transilvania și Moldova, iar uneori la nunți suntem nevoiți să abordăm și folclor din regiunile Banat, Muntenia, Maramureș, dar în general ne descurcăm pentru a cânta folclorul din toate zonele României pentru că provine din țara noastră,” spune liderul grupului, Nicolae Gălan.

Ansamblul este format din zece membri care provin din generații de muzicieni romi cu legături de rudenie între ei: frați, verișori, unchi, etc. Rădăcina acestei familii de lăutari se află în județul Vaslui, de unde sunt bunicii lui Nicolae Gălan, liderul grupului, care au avut 12 copii și care toți au dus mai departe cântecul tradițional. Pentru ca tradiția să se păstreze și în Cugir, fiecare copil este îndemnat să învețe să cânte la instrumentele de fanfară.

Fanfara Transilvania din Cugir a prins repede la publicul român, nu doar cel de etnie romă, și sunt chemați să cânte la multe festivaluri de gen din țară, dar și din străinătate.

În luna octombrie a anului trecut, grupul Fanfara Transilvania a reprezentat Romania (regiunea Transilvania) în Spania, la Bilbao, și a prestat programe artistice în cadrul unor evenimente private.

Activitatea de formare și îndrumare a tinerilor în tainele muzicii de fanfară continuă reușind prin a cuprinde elevii cercului de fanfară din grupul actual. Recent, grupul a fost promovat de TVR și BBC (Postul public de televiziune din Marea Britanie), în cadrul unor emisiuni care promoveaza tradițiile locale. În cei peste 20 de ani de activitate, printre multele lor realizări artistice se numără și faptul că au cântat în deschiderea spectacolelor lui Goran Bregovici.

The post Arta, element de bază în compoziția sângelui romanes appeared first on Roma Stories.

Prima zi a însemnat întâlniri “non-formale”, în cadrul cărora cei cinci participanți au vorbit despre proiectele și activitățile fiecăruia dintre ei. În partea a doua a zilei, cei cinci s-au relaxat într-o plimbare pe străzile capitalei islandeze și au vizitat anumite puncte de interes turistic.

Sergiu Pleșa, în vârstă de 34 ani, învățător la o școală gimnazială din Cluj, s-a declarat plăcut impresionat de locurile văzute și de persoanele pe care le-a cunoscut. Fuziunea dintre oameni, locuri și proiecte a adus un plus de cunoștințe în cadrul activităților sale profesionale și spune că ar repeta experiența aceasta fără să stea pe gânduri.

Un alt membru al grupului, Alex Stan (23 ani) a povestit că i-a plăcut experiența „Zbor deasupra Islandei” (FlyOver Iceland), care este cea mai nouă atracție din Reykjavík și care folosește tehnologie de ultimă generație pentru a oferi senzația de zbor. Ce se întâmplă de fapt? În timp ce zburați virtual (se stă suspendat, cu picioarele atârnând, în fața unui ecran sferic de 20 de metri), deasupra ghețarilor, fiordurilor uimitoare și a celor mai emblematice peisaje islandeze. Există efecte speciale, precum vântul, ceața și aromele, care se combină cu mișcarea călătoriei pentru a crea impresia de zbor.

Ionuț Șerban, care este de meserie actor, a povestit o întâlnire  de la universitate, unde a intrat în contact cu studenții curioși. Acești studenți și-au exprimat o curiozitate sinceră față de poporul rom, declanșând un dialog care a depășit granițele geografice. Acest schimb de idei a întruchipat conectivitatea globală încurajată de astfel de experiențe.

Biancăi Neștian, mezina grupului, i-a făcut plăcere întâlnirea cu profesoara Sofia și elevii acesteia. Dedicarea și entuziasmul lor față de educație au lăsat o impresie frumoasă. Impactul profund al acestei interacțiuni s-a extins dincolo de simpla îmbogățire profesională.

Unul din lucrurile învățate în timpul șederii lor a fost descoperirea unor căi accesibile de sprijin financiar pentru a-și materializa ideile și proiectele inovatoare. Astfel, ei au învățat despre cultivarea aspirațiilor antreprenoriale și oportunități de transformare a ideilor în realități tangibile.

În retrospectivă, călătoria la Reykjavik, Islanda, și a activității de Job Shadowing a pus în lumină puterea de transformare a oamenilor și a ideilor lor. Întâlnirile cu diverse culturi occidentale, curiozitatea studenților, inspirația mentorilor și accesul la sprijinul financiar pentru proiectele lor le-au îmbogățit viețile participanților.

The post Explorarea Reykjavikului prin intermediul activității de Job Shadowing appeared first on Roma Stories.

Dr. Nicoleta Bițu este directorul comitetului RomArchive și copreședintele Institutului European de Artă şi Cultură a Romilor, iar la ora actuală este președintele Federației Democrate a Romilor din România. Este una dintre primele activiste pentru drepturile comunității rome și a femeilor din România și face acest lucru de peste 25 de ani. Își începe cariera în anii ‘90, sub îndrumarea lui Nicolae Gheorghe, renumit activist și sociolog rom, în perioada conflictelor interetnice care aveau loc în toată țara.

Nicoleta Bițu este un expert recunoscut și publicat în domeniul său, având în portofoliu colaborări cu organizații pentru Romani CRISS, Open Society Foundation, Consiliul Europei și Comisia Europeană, Romano ButiQ. A făcut parte din echipa Muzeului Culturii Romilor.

Fost președinte al Federației Democratice a Romilor din România și al Centrului de Studii Rome din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, Nicoleta Bițu locuiește astăzi la Londra, acolo unde lucrează ca activist pentru drepturile persoanelor rome fără adăpost.

Cătălina Olteanu este prima femeie de etnie romă care este membru al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Activistă pentru drepturile omului la origini, cariera sa a început atunci când, în primul an de facultate, a aflat despre cei 500 de ani de sclavie îndurați de comunitatea romă, revelație care a determinat-o să vrea să fie voluntar pentru asociațiile care se ocupă de problemele comunității. A lucrat pentru Agenția „Împreună” pentru Dezvoltare Comunitară timp de 11 ani, acolo unde a făcut traininguri pentru educație incluzivă, identitate și non-discriminare în cadrul unor proiecte precum „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, în colaborare cu UNICEF România. În 2020, a candidat și a obținut un loc în Consiliul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. La doar 33 de ani.

„Discriminarea este reală și am simțit-o pe pielea mea, încă de când eram mică pentru că am și culoarea pielii un pic mai închisă și vin dintr-o familie de romi lăutari”, povestește ea.

Cătălina Olteanu, care recent a împlinit 36 de ani, s-a născut într-un sat din județul Giurgiu, unul dintre cele mai sărace județe din România, într-o familie fără posibilități materiale. A fost crescută de bunici, care în ciuda faptului că nu aveau școală, au văzut în educație cel mai bun mod pentru ca nepoata lor să scape din mediul în care a crescut.

„Am avut cel mai mare noroc cu bunicii mei pentru că m-au crescut și pentru că și-au dorit foarte mult să ajung la școală și să reușesc”, mărturisește, cu lacrimi în ochi, Cătălina.

La 15 ani, pleacă din satul unde s-a născut și se mută în București, la internatul liceului la care tocmai intrase. Nu a avut parte nici aici de o viață tocmai ușoară. Își dorea din tot sufletul să studieze Dreptul, însă a fost descurajată de unul dintre profesori. Motivul îi este și acum întipărit în minte: „e prea dificil” pentru cineva ca ea. După liceu, a făcut voluntariat la Zalău și a lucrat inclusiv cu copiii cu dizabilități.

O perioadă nici nu a mai vrut să vorbească despre identitatea ei până în momentul în care a văzut că Universitatea București avea o secție în limba ei maternă – rromani. Abia în anul întâi de facultate, la 20 de ani, a aflat despre istoria poporului său și despre cei 500 de ani de sclavie. „Când am aflat asta, am ieșit din sala de curs plângând. Eu eram un copil bun la istorie, adică aveam media 10 și niciodată nu am știut”, mai spune ea.

The post Femei rome care fac istorie appeared first on Roma Stories.

Unul dintre cei care au decis să ducă acest meșteșug mai departe și să îl ridice la rang de artă este Lali Gabor.

Lajos Gabor, cunoscut publicului ca Lali,  s-a născut pe 1 martie 1968, în satul Haieu/Băile 1 Mai, din județul Bihor, dar mai apoi părinții lui s-au mutat în Crăciunești, județul Mureș, „Ierusalimul țigănesc” cum îi zice el.

Este țigan căldarar, tinichigiu și fierar, însă talentele lui Lali nu se opresc la meşterit. Îndemnat de un profesor universitar, acesta a ţinut, într-un cadru neconvențional, o cafenea, cursuri gratuite de limba romani timp de un semestru.

A jucat și într-un reality show TV, intitulat „Fifty, Fifty”. Emisiunea urmărea aventurile lui Lali şi ale actorului Vasile Blaga, trimişi „pe teren” să vândă produse la târguri, să supravieţuiască în Delta Dunării, ba chiar i-au trimis în vizită la închisoare.

La școală n-a mers mult! Are doar 8 clase, dar este un bun povestitor și un foarte bun meseriaș. Meseriaș în cupru și aramă. Din mâinile sale, ies adevărate opere de artă: pălării, frapiere, cupe, vioare, o pereche de pantofi, o piramidă, etc.

Artistul căldărar Lali Gabor, din neam de gabori tinichigii, a învăţat de mic să modeleze cuprul de la tatăl său, care îl lua lângă el la forjă imediat ce venea de la şcoală. Acolo şi rămânea până seara târziu, să prindă secretele.

Cu foc, ciocan și nicovală, a creat felinare medievale pentru parcuri din Elveția, unde a fost lăudat pentru realizarea acestor lucrări edilitare extrem de complicate. Ingineri specialişti în prelucrarea metalelor nu au fost în stare să redea întocmai, folosind tehnică de înaltă performanţă, modelul felinarelor medievale din parcurile elveţiene. Dar singur, Lali Gabor a reuşit să îndoaie cuprul cum nici măcar imprimanta 3D nu a putut să o facă. Doar cu foc, ciocan şi nicovală, Lali a demonstrat cât de valoros poate fi meşteşugul ţiganilor gabori atât de apreciat în Vestul Europei.

Cu toate acestea, în România, Lali consideră că nu e atât de apreciat. Deseori, a fost discriminat, în propria țară. Artistul căldărar povestește cum a fost refuzat de taximetriști să îl ia în cursă. Sau cum o dată ajuns la hotel, i s-a spus la recepție că nu sunt camere disponibile, dar ulterior, sunând de pe telefonul mobil, acesta a aflat că de fapt, erau! Tot așa, intrase o dată într-o farmacie cu soția sa îmbrăcată în straie țigănești. Imediat a apărut un tânăr farmacist ca nu cumva aceștia să fure ceva de acolo. Stigmatizarea aceasta o trăiește de câteva ori pe zi și spune că deja s-a scârbit!

Chiar dacă este unul dintre puţinii ţigani căldărari care au mai rămas în viaţă în România, talentul său este mai apreciat în țări precum Norvegia sau Suedia, unde este cunoscut drept „omul cu pălărie“ sau „îmblânzitorul focului“.

A participat la nenumărate festivaluri de artă tradiţională organizate în aceste ţări, în care a aflat că plata nu se face neapărat în bani, iar zâmbetul de mulţumire al oamenilor este mult mai preţios decât coroanele suedeze.

I-a fost greu să scape de sentimentul de discriminare cu care trăiește zilnic în România. Nu ușor a priceput că echipajul de poliţie care-l însoţea pe străzile din Kwam (Norvegia), o făcea de fapt pentru a-l proteja: „Plecam noaptea pe la două şi mergeam la culcuş pe jos când numai ce văd poliţia în spatele meu. Eram cu pălărie mare de gabor, specific ardelenesc. Mă, acum mă apucă dracii, aveam în minte comportamentul miliţiei de pe vremea lui Ceauşescu. În fine, am zis că n-au ce să-mi facă. Dar ştiţi ce s-a întâmplat? Acei oameni ştiau de mine şi au venit în spatele meu să mă ocrotească pentru ca vreo maşină sau vreun TIR să nu mă lovească. Atunci când am intrat în curtea pensiunii au dat drumul la girofar şi m-au salutat cu mâna. Despre asta este vorba“, a povestit Lali într-un interviu marca Adevărul.ro.
La noi în țară, meșterul a avut mai puține aprecieri de acest gen. Lajos Gabor a participat în 2019 la bienala Art Encounters de la Timişoara, unde, împreună cu artişti norvegieni şi suedezi, a fost invitat să restaureze elementele metalice decorative din parcul castelului Huniade din oraşul de pe Bega.

De la Muzeul Țăranului Român la Calvin Klein

Un alt exemplu de meșter căldărar care se ocupă cu îndeletnicirea metalelor este Victor Clopotar. Artistul de etnie romă s-a născut în 1981, la Brateiu, un sat de lângă Mediaș, județul Sibiu, într-o familie de căldărari care s-a ocupat cu prelucrarea cuprului, alamei și argintului din cele mai vechi timpuri.

A rămas printre puținii în viață care mai practică acest meșteșug însă. Așa cum povestește chiar el, în 1986, erau 200 de familii care se ocupau cu această îndeletnicire. Astăzi mai sunt doar șase.

A învățat de mic meseria. După vârsta de 5 ani, când a murit mama lui, obișnuia să stea mai mult pe lângă tatăl său, de frică să nu îl piardă și pe acesta. În doar doi ani s-au prăpădit trei membri ai familiei: bunicul, bunica și mama sa. Tatălui său nu i-a fost ușor și a început să bea mult alcool. Micul Victor, speriat că îl poate pierde și pe acesta, nu îl lasă singur deloc. Așa se face că era mereu în preajma ciocanului și nicovalei, învățând încet-încet meseria de căldărar.

La doar 9 ani a făcut singur, fără ajutor din partea tatălui, primul său cazan pentru țuică de 10 litri. La vârsta adolescenței deja participa la târguri meșteșugărești unde vindea obiecte făurite de el. Dar și-a dat seama că taxa pe care o plătea pentru câteva zile de târg era prea mare și nu renta afacerea. Așa că s-a apucat să vândă la drumul mare, unde deține o parcelă.

De asemenea, merge destul de des la Muzeul Țăranului Român, în București, unde are o tarabă, la care vinde împreună cu soția sa. Nu l-a învățat nimeni „marketing”, „management”, sau „business development”, dar toate astea le are în sânge. Discută cu fiecare om care trece pe la taraba lui în parte, fie că ia ceva, fie că nu. Dă explicații cum a fost făcut obiectul sau recomandări. Pentru că știe bine că nu e suficient doar să faci un lucru bine, ci acesta mai trebuie să aibă și o poveste în spatele lui.

Puțini știu că poți duce la el orice obiect din metal care necesită reparații. Așa a devenit și bijutier: Victor Clopotar a început să își expună bijuteriile, dar și obiectele decorative create de el pe site-ul Meșteshukar Butiq, o întreprindere socială care lucreaza pentru revalorizarea meșteșugului tradițional rom. Linkul îl aveți aici: https://mbq.ro/product-category/decoratiuni-pentru-casa/.

Iar anii au trecut și Victor Clopotar a devenit cunoscut, nu doar în România, dar și peste hotare. Este invitat la cele mai importante expoziții din lume în New York,  Viena, Londra, sau Veneția. În 2012 a fost selectat de designerii de la Calvin Klein pentru precizia milimetrică cu care lucrează.

Este prezentat și de Michelangelo Foundation, unde cea mai recentă colecție a sa poate fi văzută aici: https://www.homofaber.com/en/ecollection/corizom-743

Dar pentru el toate acestea nu sunt foarte importante, deoarece faima nu e ceva ce a căutat anume în viață. Mai important a fost ca ceea ce iese din mâinile sale să fie bun, frumos și util. Însă cel mai important lucru a fost și este familia și cineva care să ducă tradiția mai departe.

Din fericire, a avut noroc și pe acest plan. Victor Clopotaru, are un fiu de 18 ani și două fiice. Fiul îi poartă și numele (Victor) și destinul, el fiind la rându-i meșter în prelucrarea metalelor.

Traian Căldărar, este un alt meșter din Brateiu, județul Sibiu. El a învățat acest meșteșug la vârsta de 4 ani. Pe lângă meseriaș iscusit, a devenit consilier local şi încearcă să-şi sprijine cât de mult poate comunitatea. Cazanelele, ceaunele sau ibricele făurite de el au ajuns până dincolo de ocean, unde, într-un restaurant din Portland, Statele Unite, proprietarul avea amplasat, într-un colţ, un cazan de țuică  făcut de Traian, din care îşi servea clienţii. „De mic copil sunt căldărar, asta e o meserie care se transmite din generație în generație și anume, noi de mici copii stăm lângă cei mai bătrâni, deja consacrați în lucru. Eu am pus mâna pe ciocan de la patru-cinci ani, cum e și al nostru, cel mic, care vine și el. Deja la 13-14 ani am început să stăpânesc meseria” spune Traian.

Un alt meșteșug vechi este împletitul din răchită. Aceste îndeletniciri sunt întâlnite cel mai des în rândul rudarilor, o subcategorie a etniei rome. Răchita este o specie de salcie cu frunze înguste și lunguiețe cu ajutorul căreia meșterii obțineau împletituri de diferite mărimi și forme. Printre cele mai populare obiecte lucrate manual din răchită sunt coșurile. Răchita, se recoltează toamna și se depozitează în spații aerisite pentru a împiedica mucegăirea. Răchita se sortează pe dimensiuni și grosimi în așa fel încât să corespundă solicitării produselor ce se vor realiza.

Zoltan Bojody, din comuna Viișoara, județul Cluj, face parte din a treia generație de împletitori din răchită. Părinții și bunicii lui aveau aceleași îndeletniciri. Zoly a colaborat cu designerii suedezi Mattias Rask și Tor Palm pentru Vienna Design Week și Stockholm Design Week și este membru Meșteshukar ButiQ. După căsătorie, necesitatea unui trai mai bun l-a împins pe Zoltan să înceapă să culeagă răchită și să își dezvolte abilități în vederea practicării acestui meșteșug. A împletit primul coș la vârsta de 22 ani.

The post Arta prelucrării cuprului: meșteșug țigănesc sau capodoperă națională? appeared first on Roma Stories.

Fie că vorbim de sărbătorile de la curțile domnești, de nunți, botezuri sau înmormântări în curțile sătenilor sau de petrecerile din localuri celebre precum „Capșa” sau „Caru’ cu Bere”, lăutarii romi erau personaje nelipsite și extrem de căutate datorită talentului nativ muzical și a felului în care întrețineau atmosfera. „Nu există petrecere fără lăutari,” spune Viorel Cosma, autor al volumului „Lăutarii de ieri și de azi”.

Barbu Lăutaru, pe numele lui adevărat Vasile Barbu, considerat „primul mare artist popular român”, s-a născut într-o familie veche de robi lăutari din Moldova. Încă de tânăr a început să colinde meleagurile unde tatăl său era deja cunoscut, însă și-a construit propria faimă datorită numeroaselor instrumente muzicale la care cânta precum scripca, cozba sau naiul și a stilului unic în care aborda piesele populare, jocurile și horele. Cum nu a putut fi egalat de niciun alt cântăreț al vremii, Barbu Lăutaru cânta în hanuri și la adunări populare, la petreceri particulare, în grădini publice și la baluri. Într-un astfel de peisaj, Barbu l-a întâlnit pe Franz Listz, celebrul pianist și compozitor maghiar, pe care l-a impresionat cu măiestria și talentul său, iar acesta din urmă i-ar fi spus lui Lăutaru, „ești un adevărat artist!”.

Pe Dona Dumitru Siminică nevoia l-a adus la București. Dintr-o familie veche de muzicanți, acesta s-a mutat la București în anii ‘40 pentru a căuta de lucru pe șantierele din capitala în care se construia masiv. În paralel cu zidăria, Dona învață și vioară de la tatăl său și își înființează propriul taraf, cu care cântă în diferite locuri din piețele Bucureștiului.

Vocea lui androgină fermeca publicul, iar Dona Dumitru Siminică a ajuns cunoscut ca un solist excepțional care excela în interpretarea cântecelor lăutărești de jale. Tocmai de aceea, era o adevărată luptă între localurile mari ale capitalei ca să îl aibă pe scenă. Este, de asemenea, primul lăutar care a înregistrat muzică lăutărească în limba romă.

Johnny Depp descria Taraful Haiducilor din Clejani ca un tren de mare viteză: „S-a dus! Nici nu ști ce s-a întâmplat lângă tine”. În străinătate, erau cunoscuți ca Taraf de Haidouks și sunt considerați unii dintre cei mai remarcabili lăutari romi. Au apărut în filme precum „The Man Who Cried” alături de Johnny Depp sau „Le Concert”, de Radu Mihăileanu, au fost premiați cu trofeul BBC World Music Award și au ajuns un fenomen la nivel internațional. Însă asta a fost la mult timp după ce au început.

Taraful a început ca o trupă lăutărească în Clejani, acolo unde aproape toate familiile rome sunt formate din muzicieni și artiști. Taraful s-a născut din nevoie mai mult decât orice, pentru că era cunoscut că cine știe cânta, n-are grija bani. Norocul le-a dat ocazia de a cânta în perioada comunistă nu doar la nunțile și botezurile din zonă, ci și peste hotare, o dată la Geneva și mai apoi la Paris, însă adevăratul succes l-au cunoscut în 1990, când doi impresari belgieni care văzuseră potențialul tarafului au venit special la Clejani după ei, să le propună să colaboreze. Așa a apărut Taraf du Haidouks, o trupă de 12 muzicanți din Clejani care au ajuns să aibă concerte unul după altul în Europa, America și Asia.

În România, din păcate, n-a existat mare interes în acea vreme pentru această trupă, însă străinii erau fascinați de capacitatea de improvizație a lăutarilor, de personajele în care se schimbau aceștia pe scenă și felul liber și vibrant de interpretare a cântecelor tradiționale. Toate acestea fără ca unul dintre ei să fi învățat teorie muzicală.

În prezent, Taraful Haiducilor încă activează și are concerte în țară, însă puțini dintre membri originali mai sunt parte a acestuia. Cei vârstnici au fost înlocuiți de generația tânără, iar unii dintre foștii haiduci, așa cum este Ioniță Manole (cunoscut astăzi ca Ioniță de la Clejani), și-au început propriile tarafuri și trupe.

În funcție de persoana pe care o întrebi, Damian Drăghici este faimos fie pentru trupa de muzică lăutărească pe care a înființat-o, Damian & Brothers, cu care a avut colaborări cu cei mai mari artiști ai industriei muzicale românești, fie pentru podcastul de pe Youtube, acolo unde strânge milioane de vizualizări și are invitați din toate domeniile și industriile.

Fugit la 19 ani din România comunistă, Drăghici ajunge să își folosească talentul muzical ca să supravietuiească în Grecia, unde cânta la nai la mese și în baruri. Se întâmplă ca acolo să fie descoperit și să îi fie oferită o bursă la Berklee Music College din America, una dintre cele mai mari universități private de muzică din lume. Ajunge să colaboreze cu casa de discuri Sony Music și, implicit, cu nume precum Joe Cocker, James Brown, Cindi Lauper și să facă parte din Paul Winter Consort, colaborare în urma căreia are și un premiu Grammy.

Întors în România, Damian Drăghici a adăugat realizări în portofoliul propriu. A înființat Damian & Brothers, o trupă de muzică lăutărească împreună cu care a avut numeroase colaborări cu artiști precum Smiley, Delia, Andra, Loredana sau Dan Bittman. A avut o scurtă carieră în politică, iar, mai apoi, s-a concentrat pe muzică și afaceri. În paralel, a început un podcast extrem de urmărit, care îi poartă numele, unde are invitați diverși cu care abordează o multitudine de subiecte.

Cântecele lăutărești tind să fie cele intrerpretate și acum câteva secole, cu mesaje universale despre dragoste, trădare, tristețe, durere sau supărare. Intepreții însă s-au schimbat. Apuse sunt vremurile în care lăutarii erau robii boierimii. Astăzi, aceștia au afaceri, cântă peste tot în lume și se folosesc de tehnologie pentru a crea o astfel de muzică.

The post Lăutari și tarafuri faimoase appeared first on Roma Stories.