Țigan. O etnie sau o condiție socială?

Istoria comunității rome lipsește aproape în totalitate din manualele de istorie școlare, iar discuția despre cei 500 de ani de sclavie îndurați de comunitate nu a început decât de curând. De unde provine termenul de „țigan” și de ce nu este el corect atunci când se vorbește despre romi? Câte persoane îl folosesc oricum fără a ști povestea din spatele lui?

Cuvântul țigan a fost preluat din Țările Române în anii 1300 și desemna o stare socială, aceea de rob, nu o etnie.

Robii nu erau percepuți ca niște ființe umane, ci ca niște obiecte tranzacționate între stăpânii în posesia cărora se aflau. Ei nu aveau niciun fel de autonomie.
Inițial, romii au fost sclavii domnitorilor români fiindcă aceștia aveau nevoie de forță de muncă ieftină. Sclavii la curtea domnească erau împărțiți în două categorii, unii practicau cu multă iscusință diverse meșteșuguri, precum fierăritul, iar alții erau sclavi culturali, reprezentați de lăutari și măscărici.

Măscăricii funcționau după reguli stricte și vestimentație ridicolă și erau mereu în preajma domnitorului, având rolul important de a-l binedispune pe stăpân, pe familia acestuia și pe subordonați. Sarcinile erau bine delimitate, la fel și glumele pe care le puteau face.

În schimbul muncii prestate, domnitorii aveau doar obligația să-și îmbrace și să-și hrănească robii.

Condiția socială a sclavilor era lamentabilă. Ei puteau fi bătuți, vânduți sau uciși după decizia stăpânilor lor. Dacă o persoană liberă se căsătorea cu un sclav, atrăgea pe cel liber în rândul robilor, precum și pe copii rezultați.

În funcție de interesul propriu, stăpânul poate permite robului dreptul de a se căsători, inclusiv de a anula căsătoria fără știrea lui și de a despărți familia respectivă.

Dacă un rob ucidea un rob al altei persoane, era condamnat la moarte, însă sentința nu se efectua, cel care a ucis îi lua locul celui ucis.

Printre grupurile de țigani robi, erau recrutați unii pentru a fi desemnați șefi de grup, denumiți și Juzi domnești. Acești juzi erau repartizați pe ținuturi, iar principala sarcină a lor era să nu lase pe niciun rob să părăsească ținutul și să-i caute pe cei care au fugit și să-i predea stăpânilor lor.

Celor care fugeau li se aplicau pedepse dintre cele mai crunte, erau plimbați pe stradă, iar cei care treceau erau puși să-i scuipe. Unii erau atârnați cu funii în grajd, deasupra animalelor, alții legați și aruncați în ape învolburate, iar, dacă supraviețuiau, li se promitea libertatea. Iarna, erau aruncați goi în zăpadă sau râuri înghețate.

Robii țigani de la curțile boierești alcătuiau personalul de servitori, cusătorițe, slujnice și rândași.
Tratamentul complet inuman aplicat sclavilor era experimentat în familiile boierești de la cele mai mici vârste, cu tații care-și încurajau odraslele să-i biciuiască și să-i chinuie pe copiii aflați în proprietatea lor.

Violența fizică asupra robilor nu se exercita doar de către bărbați, ci adesea chiar și femeile din boierime practicau aceste acte de cruzime.

Fetele tinere rome erau obligate să întrețină relații sexuale cu stăpânii lor.

Cu toate acestea, potrivit studiului De la Robie la Asimiliare de Emmanuel Pons, după domnitor, Biserica Ortodoxă Română deținea cel mai mare număr de sclavi. Robii lui Dumnezeu au furnizat acestei instituții resursele necesare pentru a exista, construind mănăstirile cu care astăzi România se mândrește.

În arhivele României din toate timpurile, al 6-lea document cronologic se referă la o donație de robi, document care atestă pentru prima dată existența romilor în spațiul românesc la 1385.

În 1388, Mănăstirea Cozia a primit trei sute de sălaşe de ţigani de la domnitorul Mircea cel Bătrân.

Aproximativ 500 de ani mai târziu, în anul 1855, Grigore Alexandru Ghica, domnitorul Țării Românești, impresionat de o tragică poveste de dragoste dintre un rob și o franțuzoaică, a elaborat un proiect de lege care prevedea eliberarea tuturor țiganilor robi.

Finalul oficial al robiei a venit în 1856, iar câțiva ani mai târziu, în 1891, Mihail Kogălniceanu a ținut un discurs la Academia Română denumit „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor”. Dacă unii dintre noi încă mai privim cu scepticism această tristă perioadă istorică, următorul citat preluat din discurs îl susține vehement:

„[…] în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani![…] Înainte ca chestiunea dezrobirii ţiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăşi îniţiativa parţială a stăpânilor de ţigani. Mulţi din aceştia […] îşi dezrobeau, îşi iertau ţiganii. Întrebuinţez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire.”(Mihail Kogălniceanu)

La dezrobire, proprietarii de sclavi primeau o despăgubire de zece galbeni pentru fiecare ţigan.

Văzându-se în libertate, mulți romi au părăsit ţara, plecând spre ţările vecine, alții au fost „aruncați” la marginea societății românești.

Needucați și privați de orice bun material, ei au continuat să fie supuși discriminărilor care au culminat cu deportarea lor în lagărele de exterminare din Transnistria, în timpul Celui de-al Doilea

Război Mondial din ordinul lui Ion Antonescu.

În concluzie, timp de secole, sclavii romi au fost sursă generatoare de venituri pentru Biserica Ortodoxă Română, boieri și domnitori.

The post 500 de ani de sclavie appeared first on Roma Stories.

(Trec țiganii)

Din cele mai vechi timpuri și până acum, romii au fost considerați unii dintre cei mai fini muzicanți, cei dintâi lăutari. Deși muzica pe care aceștia o cântă s-a modificat considerabil de-a lungul timpului, felul în care sunt organizate grupurile muzicale precum tarafurile și instrumentele pe care le folosesc îi disting pe muzicanții romi de restul artiștilor. De la lăutari la curțile boierești până la maneaua religioasă care este astăzi populară în unele comunități penticostale, muzica romă a parcurs numeroase etape.

Încă de pe vremea regilor și a împăraților, romii sunt cunoscuți pentru muzica lor și dintotdeauna au fost solicitați pentru a însufleți diverse evenimente și sărbători.

În timpul robiei în Moldova și Țara Românească, muzicienii romi, denumiți și lăutari, aveau privilegii de care țăranii români nu se bucurau.

Termenul de lăutar răsună de-a lungul secolelor și este un reper temporal și un personaj reprezentativ pentru istoria muzicii.

Când romii au început migrarea de pe teritoriul Indiei, ei au fost influențați cultural și muzical de țările pe care ei le-au traversat, iar aceste influențe se regăsesc și astăzi în muzica lor la nivel lingvistic și instrumental.

Stilul muzicii lor are origini orientale, dar oscilează de la ritmurile indiene și maneaua turcească la flamenco-ul din Spania.

Potrivit Speranței Rădulescu, etnomuzicolog, muzica lăutărească a fost clădită în principal pe improvizație și talentul nativ al romilor. La început, în România, muzica lor s-a dezvoltat în curțile caselor țărănești și avea un caracter uniform prin faptul că nu se ținea cont de regiunea culturală a țării. Se cânta din voce, iar acompaniamentul era produs ad-hoc, cu ciocanul și nicovala fierarului, linguri și tobe improvizate.

În perioada regimului comunism din România, populația romă nu era considerată o minoritate etnică, prin urmare nu se putea vorbi de o muzică care să le aparțină și, din acest motiv, o parte din lăutarii romi susțin că nu există muzică țigănească.

Muzica profesionistă a romilor însă implică mult mai multe instrumente, oameni organizați în ansambluri sau tarafuri. Ea se diferențiază în funcție de regiune. În provinciile multietnice precum Transilvania, muzica lor prezintă influențe maghiare și românești, prin urmare nu seamănă aproape deloc cu cea din Sud, unde etnia predominantă este română.

Secole de-a rândul, muzicienii romi au jucat un rol deosebit în păstrarea tradițiilor celorlalte comunități, cântând la evenimentele lor.

Un exemplu confirmativ este grupul Fanfara Transilvania din Cugir, județul Alba.

„Noi cântăm folclor din Transilvania și Moldova, iar uneori la nunți suntem nevoiți să abordăm și folclor din regiunile (Banat, Muntenia, Maramureș), dar în general ne descurcăm pentru a cânta folclorul din toate zonele României pentru că provine din țara noastră,” spune liderul grupului. Ansamblul este format din 10 membri rezultați din generații de muzicieni romi cu legături de rudenie (frați, verișori, unchi). Rădăcina acestei familii de lăutari se află în județul Vaslui, unde bunicii lui Nicolae Gălan, liderul grupului, au avut 12 copii care au dus mai departe cântecul tradițional.

Pentru ca tradiția să se păstreze și în Cugir, fiecare copil este îndemnat să învețe să cânte la instrumentele de fanfară.

În tradiția țigănească, la înmormântări, lăutarii romi sunt prezenți pe toată perioada priveghiului până la înhumare și rolul lor este de a păstra amintirea vie a defunctului și a menține neamul unit. Versurile cântecelor de jale spun povestea celui care a trecut în lumea veșnică, iar prin vocea lăutarului se trasmit mesaje imaginare și se creează un dialog între decedat și familia acestuia.

În rândul populației rome, muzica uneori deține și rolul de a-i atrage pe aceștia în casele de rugăciune. Unii preoți protestanți, denumiți și pastori, au transformat predicile muzicale bisericești în manele creștine, fapt care a determinat o strângere laolaltă a romilor penticostali.

Muzica tradițională lăutărească s-a degradat remarcabil după revoluția anticomunistă din anul ‘89, când publicul a început să se reorienteze către un nou gen muzical, atât de controversat și astăzi, maneaua.

Mulți dintre lăutarii au evoluat lent dinspre tradiție spre modernitate și s-au acomodat acestui nou curent.

Din trecutul îndepărtat, adeseori, romii au fost nevoiți să se adapteze la condițiile și politicile impuse de un anumit teritoriu. Astfel, ei au ajuns să-și însușească credințele, muzica și modul viață corespunzător locului în care se stabileau.

Așa cum fiecare zonă a lumii are propria cultură, tradiții și obiceiuri, în muzică sunt diferențe în structurile melodice și ritmice de la o regiune la alta. De aceea, este aproape imposibil să definim parametrii unui stil muzical care aparține exclusiv minorității rome.

The post Muzică romă appeared first on Roma Stories.

Marginalizați și discriminați mereu, romii au dezvoltat un simț acut de auto-apărare prin crearea unei comunități strâns legate, interdependente și în care să se ajute la nevoie între ei. O astfel de organizație este Radio Pata, un radio comunitar care a luat naștere pentru și din nevoile romilor din Pata Rât. Aici și-au adus aportul oameni cu suflet care au ajutat la diminuarea deznădejdii romilor și au încercat să stopeze pe cât posibil sărăcia care domnește în Pata Rât. Și nu le-a fost ușor, chiar dacă ei înșiși vin din acest mediu. Două dintre aceste persoane sunt Alex Fechete, zis Pepe, și Linda Greta Zsiga, activistă pentru drepturile romilor. Dar mai multe detalii citiți mai jos.

Ce este Pata Rât?

Probabil că mulți dintre voi nu ați auzit de Pata Rât până la acest articol. Pata Rât este un cartier din Cluj-Napoca, situat chiar lângă groapa de gunoi a orașului. El s-a născut, dacă se poate spune așa, în urma cu aproximativ 15 ani, când autoritățile clujene i-au evacuat pe romii care locuiau în zona Coastei, mutându-i într-o zonă mărginașă a orașului, insalubră, unde nu se poate trăi nici astăzi în condiții decente. Aici locuiesc aproximativ 2500 de suflete, în mediu toxic, la câțiva metri de deșeurile ce provin de pe tot teritoriului Clujului.

Astfel, s-a născut Radio Pata. Ca un pansament sufletesc pentru acești oameni loviți de soartă, dar și ca un strigăt de ajutor către autoritățile care, deși au promis că Pata Rât va dispărea și că oamenii vor primi case înapoi în Cluj, acest lucru nu s-a întâmplat încă.

Radio Pata este un proiect inițiat de Fundația AltArt pentru Artă Alternativă în parteneriat cu Asociația Comunitară a Romilor din Coastei, Asociația Centrul pentru Studiul Democrației, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Cluj și teatrul BIT Teatergarasjen (Norvegia). Radioul comunitar cu streaming 24/7, creat pentru comunitățile din Pata Rât, zona străzii Stephenson și Meșterul Manole, acesta dorește să contribuie la incluzinea grupurilor vulnerabile din aceste zone prin dreptul la informație, posibilitatea de a-și afirma identitatea, de a se auto-organiza și de a-și cere drepturile în fața autorităților, prin accesarea serviciilor sociale menite să îi ajute pe aceștia.

Pe lângă grila de program și activități, Radio Pata contribuie activ la dezvoltarea și strângerea de fonduri necesare construirii unui centru comunitar atât de indispensabil comunității de aici. Copiii au nevoie de un loc de joacă ce să nu fie între gunoaie, femeile au nevoie de un loc de întâlnire, un loc de socializare. S-au adunat ceva bănuți și s-a cumpărat un container de 36 m pătrați, dar mai este mult de lucru. Pentru ca centrul să fie funcțional și nu doar o casă și atât, e nevoie de educatori, traineri specializați, facilitatori, și toate astea costă bani. O oră de activități costă aproximativ 300 lei. Oamenii aceștia nu vor altceva decât o viață mai bună pentru ei. Iar Radio Pata, inițiat de Fundația AltArt, are ca principal scop acest centru comunitar denumit ”Khetane”, care în limba romă înseamnă ”împreună” și care contribuie la întreruperea ciclului sărăciei și de a ajuta persoanele marginalizate să iasă din acest mediu ostil, să aibă un nou țel.

În 2013 comunitatea a mai avut un astfel de centru, construit din materiale de construcții provenite din demolări. Avea 25 metri pătrați. Au primit calculatoare prin donație, iar copiii își făceau temele acolo, folosindu-se de internetul achiziționat tot din banii donați. Nu era mare lucru, dar pentru acei oameni era totul. Se făceau petreceri de halloween, se țineau zile de naștere, până și botezuri acolo. Se țineau antrenamente pentru competiții de dans. În față s-a amenajat și un părculeț, cu un mic loc de joacă. Pe pereți, s-au pus fotografii cu locuitorii din Pata Rât, ca să fie și mai familiar și să simtă că locul e al tuturor. Dar visul frumos s-a terminat după patru ani. Lipsa resurselor financiare a dus la degradare căsuței, care s-a umplut de igrasie și mucegai, acoperișul s-a stricat și nu au mai fost bani pentru a-l repara.

De aceea este atât de importantă construirea unui noi centru comunitar, iar acesta este unul din țelurile importante ale Radioului Pata. Din lista obiectelor necesare pentru echiparea centrului sunt esențiale mese, scaune, calculatoare, diverse obiecte de mobilier de birou, așa că oricine dorește să facă o donație în acest scop este bine-venit, chiar încurajat. De ani buni, peste 1000 de copiii din Pata Rât se joacă în drumul pe care trec mașini de gunoi, ce deservesc deșeurile din tot orașul Cluj-Napoca, iar buna funcționare a centrului comunitar Khetane este imperativă pentru ei. Sunt sute de mame care nu au avut niciodată acces la o mașină de spălat, iar alte sute de bătrâni bolnavi care nu au acces la medicamentație și nici măcar la apă potabilă. De aceea, fiecare donație contează.

Alex Fechete, omul care și-a făcut aripi din frânturi de vise sfărâmate

Unul dintre ”îngerii” care au făcut posibile chiar și aceste mici realizări, dar atât de mari pentru oamenii din Pata, este Alexandru Fechete, care lucrează și el la Radio Pata, în calitate de crainic. I se mai spune și Pepe, motiv pentru care emisiunea pe care o moderează se numește ”Pepe întreabă”. Alex este activist și muncitor social din Cluj-Napoca. La doar 38 de ani, viața lui pare scenariu de film și nu orice film, ci o dramă indiană, cu Raj Kapoor. Născut de o mamă minoră, care la scurt timp a divorțat și l-a trimis să locuiască cu bunicii, ”Pepe” nu a avut parte de o copilărie prea fericită. A fost dat afară din garsoniera unde locuia cu bunicul (între timp divorțase și acesta de bunică), și au plecat să locuiască împreună pe Coastei. De școală s-a ținut cu greu și nu pentru că nu l-ar fi dus capul, ci pentru că profesorii l-au etichetat din primul moment când acesta a spus că este de etnie romă. L-au pus în ultima bancă, singur, și mereu primea note proaste, din burtă, chiar dacă știa de nota 8-9. A primit și bătăi la școală, fiind încă perioada în care profesorii nu se sfiau să își manifeste fizic nemulțumirea față de anumiți elevi. Dar nu s-a lăsat. Și-a continuat studiile, la seral și a reușit să termine liceul în 2012. Între timp, a murit și bunicul, iar astfel, Alex Fechete a ajuns să fie și el evacuat din Coastei, cu destinația finală Pata Rât.

Acesta este și motivul pentru care Alex luptă cu atâta îndârjire pentru drepturile oamenilor din Pata Rât, care toți au fost evacuați pe nedrept, în plină iarnă, chiar înainte de Crăciun. Acum învață pentru BAC și vrea să dea la facultate, la Teologie, unde au și o specializare de Asistență Socială, care i s-ar potrivi mănușă în țelurile sale de ajutorare a oamenilor de etnie romă din Pata. Deja a lucrat patru ani ca facilitator comunitar în proiectul Pata 1, iar acum lucrează pentru proiectul Pata 2, în cadrul căruia 31 de familii urmează să fie mutate în oraș, în mai multe locuri, dar diferite, pentru a urma exemple diverse și pot învăța de la alți oameni cum să aibă un trai mai bun.

Lucrul acesta încearcă să îl transmită și prin emisiunea sa de radio, ”Pepe întreabă”, la care invită oameni din comunitatea Pata Rât să vorbească despre ei, despre visele lor, despre planurile și realizările lor, în speranța că îi vor influența pozitiv și pe alții.

Dar acesta nu e primul și singurul job în mass-media al lui Alex, el mai lucrat în 2014 pentru postul de televiziune britanic Channel 4, când a fost naratorul a trei din cele patru episoade ale documentarului ”Vin românii”.

În vara acelui an, el a acceptat să fie parte dintr-un fel de reality-show, în care era urmărit peste tot cu camera de filmat în încercările sale de a-și găsi un job la Londra. Până la urmă și-a găsit: la o vulcanizare al unui indian. I-a fost greu totuși să fie mereu urmărit, filmat și, în plus, i se puneau și întrebări de-alungul filmărilor.

Dar nu a fost de prisos, deoarece în toamna aceluiași an a primit propunerea de a fi naratorul unui documentar care avea ca idee principală ”asediul” românilor în Regatul Unit. ”Vin românii” s-a numit documentarul și a fost un proiect TV care nu a făcut cinste poporului nostru. Am fost descriși ca hoți, leneși și alte cuvinte deloc de laudă. Dar Pepe și-a făcut bine treaba și a fost uimit de faptul că nu s-a simțit nicio secundă umilit, ba din contră, a declarat apoi că mai discriminat s-a simțit în România decât în Anglia.

Alex Fechete mai are un mare vis! Acela de a schimba manualul de istorie și de a pune măcar o pagină în el despre istoria romilor în țara noastră. Crede că este important să fie cunoscut episodul Holocaustului din perioada celui De-al Doilea Război Mondial și modul în care au fost duși romii în Transnistria, puși la muncă silnică fără a avea condiții minine de trai decent.

Linda Zsiga: De la groapa de gunoi, în Parlamentul European

O altă persoană deosebit de importantă pentru comunitatea din Pata Rât este Linda Greta Zsiga, activistă și ea pentru drepturile romilor. Deasemenea, ea are o emisiune la Radio Pata, numită ”Romul dintre noi”, în care se discută o serie de probleme cu care se confruntă comunitatea romă.

S-a născut la Cluj, într-o familie cu șase copii, din doi părinți care nu au absolvit gimnaziul. În clasa a X-a s-a căsătorit cu cel care îi este și azi alături, Silviu Zsiga, reporter și el acum la Radio Pata. La scurt timp a realizat că nu poate împăca treburile casnice cu învățatul, așa că a renunțat la liceu, deși era o elevă foarte bună. Imediat i se naște priumul copil, apoi al doilea, apoi încă doi. În curând Linda a devenit o mamă tânără, casnică, deoarece venitul soțului le asigura tuturor un trai decent. Lucrurile nu au mers rău până într-o zi fatidică de decembrie, în 2010, când zeci de familii rome au fost evacuate cu forța din Coastei și duși în Pata Rât. Exact ca în urmă cu câteva decenii, când romii au fost urcați în tren și duși în Transnistria, cu promisiunea că vor avea o viață mai bună.

Atunci a simțit că i s-a năruit toată viața, dar așa a început lupta Lindei pentru dreptate, pentru romi, pentru dreptul la egalitate de șanse. Au primit sprijin din partea multor ONG-uri, organizații pentru drepturile omului pentru a înființa ”Asociația Comunitară a Romilor de pe Coastei”. Astfel, i s-au deschis multe uși, în Primărie, unde a stat la masă cu oameni care i-au ascultat păsurile, ce vrea să schimbe, cum vrea să ajute. Dar nu s-a schimbat mare lucru! De multe ori a plâns și a vrut să renunțe, dar vorba aceea ”omul când nu mai poate, parcă mai poate puțin” și nu s-a lăsat! Și i-a părut bine! A avut noroc și de un soț înțelegător care face treburile în casă când ea este plecată la traininguri, la meetinguri pentru drepturile romilor, primii pași în activism, etc. A ajuns și în Parlamentul European unde a susținut discursuri în limba engleză despre problemele romilor din Pata Rât, a fost peste tot în Europa susținută de Amnesty Internațional, dar cu toate că a fost ascultată cu interes, încă nu s-a schimbat mare lucru, încă mai este mult de muncă.

Dar Linda va continua lupta! Nimeni nu merită să locuiască în asemenea condiții insalubre. Visul activistei Linda Zsiga este să nu mai existe Pata Rât, această pată urâtă de pe obrazul frumos, tratat cu creme de calitate, al unui oraș de cinci stele.

The post Pata Rât appeared first on Roma Stories.

De mult, când romii se deplasau dintr-o parte în alta cu căruța și trăiau în corturi, a apărut numele unei mici comunități în rândul lor care a influențat tradițiile romilor. Aceștia sunt Cortorarii și reprezintă singura comunitate din inima Transilvaniei a cărei avere constă într-un TAHTAI. Tahtaiul este un pocal de argint și valoarea lui oscilează intre 100.000 și un milion de euro.

Unii romi susțin că pe vremuri, din aceste pahare beau regii pentru care lucrau strămoșii lor, iar aceștia îi răsplăteau pe meșteșugarii iscuți, oferindu-le un pocal. Tahtai-ul este echivalentul unui titlu nobiliar, iar cei care îl moștenesc, moștenesc și povestea. El asigură existența unei comunități, decide statutul, partenerul de viață și nivelul de respect. Valoarea lui nu este dată de materialul din care este înfăptuit, ci de numărul de generații pe care le-a traversat.

Potrivit unor cortorari, din pocalele vechi s-au rupt bucăți foarte mici care au îngropate cu proprietarii lor. Astfel, semnul de pe pocalul actualului posesor îi amintește acestuia de legătura cu strămoșii lui. Într-o lume care e în continuă mișcare și schimbare, pentru această comunitate aparte, tahtaiul simbolizează o permanentă siguranță și stabilitate.

La negocierile matrimoniale, familia fetei trebuie să evalueze pocalul potențialului mire. Există o ierarhie dată de calitatea, mărimea și mai ales vechimea lui. Cu cât este mai valoros tahtai-ul, cu atât mai mulți bani oferă mireasa. În tradiția comunității, nu se organizează cununii, tahtai-ul reprezintă garanția că mirii vor rămâne împreună. Conform tradiției, după nuntă, pocalul rămâne în familia miresii până la primul lor copil. După naștere, paharul revine obligatoriu la rudele băiatului, dar acest pahar magic instigă inclusiv la asasinare, desbinare și conflicte familiale, cum s-a întâmplat într-un sat din județul Sibiu, unde sunt stabilite aproximativ 12 familii de cortorari. Acolo, s-a petrecut un episod particular, unde părinții miresei au refuzat vehement să restituie pocalul. Tatăl baiatului l-a amenințat pe capul familiei cu moartea, însă tot nu a reușit să obțină înapoi tahtai-ul. Totul a decurs în parametri normali, până în ziua în care intenția s-a transformat în acțiune și părintele mirelui l-a înjunghiat pe tatăl fetei, apoi s-a predat poliției.

Pentru a divulga ascunzătoarea tahtai-ului, unii cortorari au fost puși sub presiunea amenințării că li se vor ucide copii. Cu toate acestea, ei nu au destăinuit marele secret.

Elisabeta Clopotar este una dintre cele mai respectate femei din comunitate deoarece soțul ei a mostenit un pocal extrem de valoros. „Un sac de pocale nu poate egala pocalul nostru”, susține ea. În perioada comunistă când tot ce era de valoare era confiscat, tahtai-ul Elisabetei a stat îngropat.

Pocalul  se moștenește pe linie paternă și doar câtiva corturari sunt mândri posesori. Alți romi din comunitate nu l-au văzut niciodată și îl consideră o invenție, o legendă. În cea mai mare parte a timpului, aceste pahare sunt invizibile. În vremea nomadă, deoarece corturarii nu aveau voie să țină obiecte de valoare în cort, le lăsau în casa unor români de încredere, care le-au păstrat cu grijă și în momentul deportării lor în Transnistria. Astăzi,  paharele multora dintre cortorari se află în continuare în casele țăranilor români, stabilindu-se astfel o legătură cu încărcătură emoțională între aceste două etnii. De asemenea, acest fapt, poate sugera și interconexiunea permanentă a romilor și a românilor pe același teritoriu.

Pocalele din argint au fost făurite de meșteșugarii din Transilvania secolelor XVII – XVIII. Se consideră că paharele fără picior aparțin unei clase superioare de romi, pe când paharele cu picior dezvăluie o clasă mai puțin valoroasă. În rândul cortorarilor, cel care își vinde paharul este exclus din comunitate până la finalul vieții, iar  generațiile care vin după el au parte de același tratament. Cine fură tahtai-ul este blestemat de romii cortorari. Acest blestem conduce la imposibilitatea fizică a hoțului de a-si trăi viața într-un mod normal până la moarte. Pocalele au supraviețuit tuturor transformărilor din viața romilor cortorari. Abilitatea detinătorilor de a păstra acest pahar cu sfințenie în pofida tuturor greutătilor și obstacolelor este de neegalat. Averea romilor cortorari nu este reprezentată de case, palate sau aur. Întreaga avere constă în acest pahar și povestea construită în jurul lui.

Tahtai-ul are un aspect cultural important pentru această comunitate unică, iar pentru ca ea să existe, pocalul trebuie să rămână în familie.

The post Cortorarii și pocalul de argint appeared first on Roma Stories.

Rădăcinile culinare din etnia romă se află în nomadism. De-a lungul timpului, romii au preluat elemente din gastronomia altor țări și le-au dezvoltat în propriul spirit al imaginației. În contextul vieții nomade, s-a dezvoltat cultura de tip vânător, astfel romii au avut dintotdeauna o predilecție pentru mâncărurile cu multă carne și au adaptat rețetele la modul de viață itinerant. Printre mâncărurile specifice lor, un preparat extrem de consistent și printre cele mai cunoscute este Șah Hai Mas-ul, care se prepară din timpuri străvechi, de când romii trăiau în corturi și se mutau dintr-o localitate în alta. Cum nu aveau bucătărie, găteau afară la ceaun. Carnea, varza și orezul  alcătuiesc rețeta Șah Hai Mas-ului.

„Bândărețul” este pregătit în preajma sărbătorilor de iarnă și se poate păstra până la un an de zile, dacă este gătit conform normelor standardizate, iar mușchiul de porc este elementul de bază al preparatului. „Săviacul” este o plăcintă cu brânză telemea, iar rețeta acestui preparat a fost păstrată în bucătăria romilor din generație în generație. În general, preparatele lor tradiționale sunt foarte condimentate și excesiv calorice. Cartofii sunt un element de bază în alimentația romilor.

Filosofia lor de viață se bazează pe conceptele de pur și impur, filozofie preluată de la hinduși.

În cultura lor, romii acordă o valoare simbolică pregătirii și servirii mesei. Cu scopul de a conserva puritatea preparatelor culinare, vasele în care ei gătesc și mănâncă, sunt spălate apoi uscate la soare, nu se șterg cu niciun material. Fiecare recipient este destinat unui singur tip de mâncare. Nu se gătește carnea în vasul în care au stat legumele.

Mâncarea tradițională a romilor de Crăciun este „sângeretele”, preparat din sângele porcului. Tot din rațiuni de curățenie rituală, este important ca sângele să fie luat direct de la gâtul porcului chiar în momentul sacrificării, să nu ia contact cu pământul, astfel este considerat impur.

Organizarea spațiului de servire a mesei respectă aceleași reguli de puritate. Bărbații se așează pe o parte a mesei, iar femeile pe cealaltă sau la mese complet diferite.

Ritualul luării mesei la romi fortifică legăturile între oamenii din comunitate și stabilește statutul fiecărui membru al familiei. Bărbatul cel mai bătrân stă în capul mesei și este servit primul. În tradiția lor, mâncarea care se prepară de Crăciun este considerată o jertfă pentru Dumnezeu, iar prima porție se oferă unui străin.

Un obicei culinar puternic ancorat în tradiția romilor este „lăsatul de sec de brânză”, când finii merg la nași cu diferite daruri. Plăcinta cu brânză și aripa de găină alcătuiesc masa lăsatului de sec. Se spune că cel care va mânca în acea zi aripa de găină va avea un trai ușor tot anul.

La nunțile romilor, Șah Hai Mas-ul este nelipsit și tradiția cere să fie tăiat un porc în curte. Femeile din comunitate se ocupă de prepararea mâncărurilor. Poeta și traducătoarea de limbă romani, Luminița Cioabă a scris „Romane Xabenata. Carte de bucate Romali” o culegere de rețete culinare din gastronomia romilor încă de pe vremea când aceștia trăiau în corturi. Privind gătitul preparetelor, scriitoarea emite următoarea ipoteză: „Dacă ești supărat, nu ai ce pune mâna să gătești mâncare. Pentru că toată acea energie negativă se va transmite persoanelor ce vor mânca și în loc să mănânce ca să fie sănătoase, devin și ele bolnave în timp.” Pentru comunitatea romă, atât pregătirea mesei, cât și a alimentelor constituie un ritual și o experiență multisenzorială.

The post Tradiția și cultura romilor în arta culinară appeared first on Roma Stories.

Dar ce înseamnă job shadowing-ul?Job shadowing sau work shadowing este un tip de învățare la locul de muncă. Poate face parte dintr-un proces de integrare sau poate face parte dintr-un program de dezvoltare a carierei sau a conducerii. Job shadowing implică urmărirea și observarea unui alt angajat care ar putea avea un loc de muncă diferit, dar are ceva de predat sau poate ajuta persoana care face umbră să învețe noi aspecte legate de job, organizație, anumite comportamente sau competențe. Job shadowing ajută ambele părți să învețe și să facă schimb de idei. Ajută la crearea de rețele, explorarea oportunităților, oferirea/primirea de feedback și colaborarea cu diferite departamente

Activitatea de job shadowing din cadrul proiectului Roma’s Stories constă într-o vizită de studiu, desfășurată pe o perioadă de cinci zile, organizată de partenerul islandez PROJECTS, care oferă tinerilor romi, deja implicați în diverse proiecte și organizații care promovează cultura și comunitatea romă, ocazia să desfășoare activități de job shadowing și să își dezvolte cunoștințe și abilități specifice industriei creative și organizării de evenimente culturale.

Industria creativă se referă la orice înseamnă artă, meșteșuguri, design, modă, film, muzică, artele scenei, publishing-ul, publicitatea, arhitectura, radio, TV, jocurile video, etc.

În baza unui concurs, se vor selecta cinci participanți, care vor putea beneficia de acest program. Așadar, timp de cinci zile, împreună cu cei cinci participanți selectați, se realizează o vizită de studiu la Reykjavik. Pe parcursul acestei etape, participanții dobândesc cunoștințe extinse și abilități specifice organizării de evenimente culturale, în vederea implementării de proiecte și programe destinate comunității la întoarcerea în țară. Tot acum, se petrec o serie de întrevederi cu asociații care lucrează în proiecte culturale, industrii creative, sociale și de incluziune, în vederea stabilirii unor potențiale colaborări. Se vor organiza work-shop-uri menite să îi ajute pe participanți să ajungă și să păstreze contactul cu oameni din industria creativă.

De asemenea, participanții vor primi informații care să îi ajute și în planul economic al proiectului lor. Ei vor avea ocazia să dezvolte și aprofundeze cunoștințe și abilități de alocarea și gestionarea resurselor financiare și umane, managementul echipei de implementare și strategia de dezvoltare a unui produs cultural, astfel încât, la întoarcerea acasă, aceștia să poată crea și realiza evenimente și proiecte care să vizeze comunitatea romă.

Cine poate participa?

Această parte a proiectului Roma’s Stories se adresează tinerilor romi cu vârsta cuprinsă între 18-40 ani cu spirit antreprenorial, studenți și persoane fizice care provin din comunitate și sunt deja implicați în organizarea de evenimente culturale destinate romilor sau fac parte din instituții private sau publice cu focus pe promovarea culturii rome. Ei trebuie să cunoască limba engleză la un nivel conversațional de bază.

Așadar, dacă sunteți sau cunoașteți persoane care se pot încadra în acest program de Job Shadowing, vă invităm să urmăriți postările noastre din social media, iar în momentul când vom publica startul înscrierilor în această campanie, să aplicați cu încredere. Mult succes!

The post Job Shadowing appeared first on Roma Stories.

Romii au fost secole de-a rândul un popor nomad, fără un loc stabil. Mulţi dintre ei nu aveau locuințe şi stăteau în corturi la marginile satelor. În timpul deplasării lor, rar se stabileau în apropierea locului lor de origine. Preferau întotdeauna să se așeze acolo unde erau total necunoscuți.

La început, aceştia nu erau interesaţi de case și investeau în aur, dar, după căderea regimului comunist în România, minoritatea romă a simțit nevoia să-și reafirme identitatea și, după mai multe secole de sclavie, au vrut să-și recupereze prestigiul social pierdut. Localități precum Huedin din județul Cluj, sau Recaș din județul Timiș, sunt cunoscute pentru palatele impresionante și demonstrează acest lucru prin locuințe în culori aprinse, cu zeci de turnulețe. Pe fiecare casă a romilor din Huedin este scris, cu litere mari, numele proprietarului, luminat adesea cu beculețe multicolore. Sunt ușor de recunoscut datorită decorațiunilor exterioare în exces, statuilor și a coloanelor de marmură. Deseori, pe acoperișul vilelor sunt ornamente precum capete de lei, acest lucru evidențiind puterea și prestigiul romilor. Pereții interiori sunt carpetați cu „Răpirea din Serai”. Carpeta a devenit un simbol al kitsch-ului, însă romii fac trimitere la perioada nomadă.

Unul dintre posesorii uneia dintre cele mai mari vile din Huedin a vrut să scrie sus, pe acoperiș, „Vila cea mai tare”. S-a încurcat însă în literele de tablă si i-a ieșit „Vila cel mai tare”. Vila are la parter un salon unde încap cam 400 de persoane. Casa e gândită ca o fortăreață și a fost clădită de proprietar împreună cu meșterii lui. Când nu mai știau cum să construiască, își puneau o casetă video cu case din India și Japonia, apoi se reapucau de lucru.

Mulți romi din Huedin și-au construit aceste palate pentru a face dreptate strămoșilor lor, dar și din nevoia de stabilitate. Acest fenomen arhitectonic este reprezentativ nu doar pentru Huedin, ci și pentru comuna Buzescu, județul Teleorman, Recaș, județul Timiș sau Strehaia, în Mehedinți.

Nicolae Bușilă, „Arhitectul țiganilor”, a proiectat zeci de palate țigănești începând cu anul 1990.  Arhitectul a avut multe comenzi bizare, de la copia Capitoliului, până la fosta Bibliotecă Centrală Universitară din București. Arhitectura acestor edificii diferă de la o regiune la alta. În regiunile din Sud, palatele fac trimitere la casele tradiționale românești, în Transilvania se inspiră din arhitectura bisericilor catolice, iar, în Banat, pe cea neoclasică.

Unele palate sunt construite după o anumită clădire oficială care au avut un impact profund emoțional în viața proprietarului, cum este și cazul unui rom din comuna Buzescu, decedat în 2012, care și-a construit casa după tribunalul din Caracal care l-a condamnat la închisoare.

Unul din liderii romi din Buzescu spune că: „Primele palate au fost construite la începutul anilor 1990, când romii au reușit să-și recupereze o parte din aurul confiscat de comuniști”. Aurul era reprezentat de salbele țigăncilor cu bănuți de aur, transmise din generație în generație. Încă din vremuri nomade, ei își investeau toată averea în acele monede pentru că erau mult mai ușor de transportat.

În opoziție puternică cu extravaganța palatelor, multe familii sărace din comuna Cotlău, jud. Maramureș par să nu fi evoluat prea mult din vremea când cortul sau căruța desemnau un spațiu locuibil. Romii de aici au primit de la stat câte o colibă cu o cameră, fără gard, cu closet de scânduri şi cu perdea în loc de uşă. La câțiva km de Cotlău, în cartierul Craica din Baia Mare, realitatea este mult mai dură. Aici locuiesc aproximativ 750 de familii, iar casele lor sunt construite din mai multe materiale: carton, pânze, bucăți din uși abandonate sau cuburi de BCA. Mulți dintre ei recuperează materiale din containerele de gunoi, iarna dorm în frig și se acoperă cu țoluri. Cînd plouă, apa picură prin fisurile din acoperiş, iar ei o colectează în oale ruginite pentru a se putea spăla.

Marea lor majoritate își asigură traiul de zi cu zi căutând în containerele de gunoi, iar condițiile de existență insalubre conduc la marginalizarea completă a acestei comunități de către populație.

Prezentul în viața romilor are rădăcini rezistente în trecutul lor și, în final, această minoritate etnică, împărțită în două modalități de trai contrastante, este văzută prin aceeași lentilă discriminatorie a unei societăți libere și fără cusur.

The post Romii: De la cort la… palat appeared first on Roma Stories.

Când vorbim despre Holocaust, tindem să ne amintim de exterminarea evreilor în lagărele de concentrare, deși au existat numeroase alte comunități care au avut de suferit. Una dintre ele este comunitatea romă. În România fascistă, aflată sub conducerea mareșalului Ion Antonescu, romii au fost urcați în trenuri și duși în Transnistria. Și-au pierdut locuințele, bunurile și, mulți dintre ei, chiar viețile.

Mulți dintre noi asociem Holocaustul cu deportarea evreilor în lagărele de concentrare de la Auschwitz din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, puțini știu că în aceeași perioadă, din ordinul mareșalului Ion Antonescu, au fost încărcați în vagoane peste 25.000 de romi și duși la Transnistria. 11.000 dintre ei au murit de foamete, frig, tifos sau împușcați.

Hitler i-a cedat lui Antonescu teritoriul de la est de Basarabia, între râurile Nistru și Bug, în schimbul susținerii campaniei împotriva Uniunii Sovietice. Din 1941, s-a început deportarea evreilor în Transnistria, iar, un an mai târziu, a romilor. Denumirea de Transnistria s-a format prin combinarea prefixului „trans” care înseamnă „dincolo” cu numele râului Nistru.

Romii au murit în tăcere, iar moartea lor a fost ascunsă poporului român care nu trebuia să afle că cei aflați la cârmă au transformat România într-un stat criminal, comparabil cu Germania Nazistă din punct de vedere al violenței și al numărului de victime. România sub conducerea mareșalului Ion Antonescu devenise un stat fascist.

În primul val au fost deportați romii nomazi, iar o măsură care i-a afectat profund a fost confiscarea cailor şi căruţelor și, odată cu ele, posibilitatea de a-şi câştiga existenţa. Pentru mulţi căruţa servea drept locuinţă.

În valul doi au fost incluși romi care nu își puteau justifica existența, fără casă și fără un loc de muncă stabil, trăind din furt și cerșit.

În momentul deportării, romii au primit interdictie pentru a transporta bunuri materiale, în schimb, circulând zvonul că odată ajunși în Transnistria vor avea pământ, un loc de muncă stabil și tot ce e necesar unei existențe propice.

În realitate, adevărata raţiune a deportării romilor a ţinut de politica regimului Antonescu. Se dorea obținerea unei omogenități etnice prin excluderea minoritarilor şi aducerea în ţară a românilor din ţările vecine.

În speranța unei vieți mai bune, zvonul a determinat mulți romi care dețineau proprietăți să le vândă, să meargă spre gările de îmbarcare. Sute de familii au petrecut aproximativ o săptămână în drumul spre Transnistria, acomodați în vagoanele trenului de vite.

Imediat ajunși la destinație, romii au fost trimiși la munci agricole la o fermă de stat și erau nevoiți să locuiască în grajduri precum animalele. Erau lipsiţi de cele mai elementare lucruri: nu aveau medicamente sau asistență medicală, iar în caz de îmbolnăvire, se recurgea la descântece și ierburi vindecătoare, lucruri folosite des ca „tratament” în cadrul comunității.

Persoanele între 12 și 60 de ani erau supuse la muncă obligatorie, iar cei incapabili erau împușcați. Cantitatea de hrană care consta în mălai și cartofi deseori nu era suficientă, alteori nu primeau deloc. Astfel, mii de deportati au murit, mai ales copiii. Pe unii, disperarea i-a împins să recurgă la acte cutremurătoare de canibalism. În câteva cazuri, romii, după ce le murea copilul, erau nevoiți să taie părți din el, să le pună la foc ca să își hrănească celelalte odrasle. Alții, mâncau din carnea cadavrelor. Din cauza conditiilor mizerabile și complet nefavorabile de trai, mii de romi au murit infestați de tifos.

Pentru a preveni riscul îmbolnăvirii, ucrainienii se legau la gură și cu ajutorul unei țepe, îi culegeau pe cei morți și îi aruncau unul peste altul într-o groapă împrejmuită cu sârmă ghimpată.

Acest capitol dezolant s-a finalizat brusc la data de 23 August 1944, când mareșalul Ion Antonescu a fost demis din funcție și arestat. În septembrie 1944, s-a emis un ordin în care se stipula că romii care revin din Transnistria să fie lăsați să-și reia activitatea și meseriile, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, iar traiul în condiții dure și moartea miilor de oameni a însemnat doar o paranteză în cel de-al doilea război mondial.

Scriitoarea de limbă romani, Luminița Cioabă a cules fragmente din trăirile familiei sale deportată în Transnistria: „Familia mea, atât tatăl meu, cât şi mama mea şi bunicii mei în timpul celui de-al doilea război mondial au fost deportaţi lângă râul Bug, în Dumanovca. Şi eu am auzit aceste mărturisiri demult, pe cînd eram copil. Vreau să vă spun că eu provin dintr-o lume a romilor nomazi care călătoreau cu cortul şi seara bătrânii spuneau această poveste a lor, povestea Bugului cum o denumesc ei şi plîngeau şi-şi aduceau aminte prin ce chinuri au trecut spunând că nici puiul de şarpe să nu treacă prin ce-am trecut noi. A fost un altfel de Auschwitz, un Auschwitz pe care oamenii nu-l cunosc, un Auschwitz al foametei şi al frigului.”

După război, subiectul deportării romilor a fost pus sub tăcere, abia după căderea regimului comunist s-au dezvăluit ororile Holocaustului. Pe alocuri, în societatea românească de astăzi se aude des afirmația „Ce bine ar fi dacă ar mai trăi Antonescu!”, cuvinte ghidate de rasism și discriminare. Însă dacă ne permitem să ne detășăm de stereotipuri și să cunoaștem istoria acestei minorități aflată mai mereu la periferia societății, aceste cuvinte încep să-și piardă vocea.

The post Deportarea romilor în Transnistria. Holocaustul appeared first on Roma Stories.

„Eu nu explic, eu pictez. Pentru cine? Pentru toată lumea. Până când? Până la capăt”

Pictorul Eugen Raportoru s-a născut la 8 decembrie 1961, în București, într-o familie de etnie romă, cu resurse modeste. Au fost opt frați, el fiind cel mai mic dintre aceștia. Toți s-au născut cu talent, însă numai el s-a ținut de treabă și a ajuns pictor. Drumul său în viață nu a fost unul simplu însă, ci a avut deseori de înfruntat probleme și concepții învechite despre etnia romă. Cu toate că a crescut și locuit într-un cartier de oameni înstăriți al Bucureștiului, Banu Manta, acest fapt nu i-a fost benefic deoarece a avut de suferit de pe urma discrepanțelor dintre cele două clase sociale: romii și cei bogați.

A avut totuși noroc și l-a cunoscut de mic pe artistul de vitralii Ion Brodeală, care l-a luat sub „aripa” sa, ghidându-l în tainele artei. De la 12 ani, Raportoru a lucrat ca ucenic în atelierul artistului, acesta locuind foarte aproape de casa sa. Era băiatul bun la toate în curte: turna plumb pentru vitralii, curăța saboții, făceau barele de plumb, cositorea, orice. Mergea în fiecare zi la maestrul Ion Brodeală cu lucrări subraț să i le arate. Acesta îl mai corecta, o tușă pe-acolo, o culoare mai intensă pe dincolo. Astfel, a luat contact cu munca și perseverența din spatele fiecărei opere de artă. Se consideră „cel mai iubit dintre pământeni” pentru că a avut vecini care iubeau arta, meșteri cunoscuți, mari artiști care i-au recunoscut imediat talentul și l-au apreciat, l-au încurajat. Pe strada sa erau chiar trei ateliere de pictură.

Există un lucru pe care puțină lume îl știe despre Eugen Raportoru: el e daltonist. Și mai e și puțin „chior”, cum îi place să spună în glumă. Asta e ironia pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui! Oamenii se întreabă cum pune culorile, cum le combină, cum le armonizează. El răspunde că ar putea picta și cu ochii închiși.

La vârsta de 14 ani a avut prima expoziție de pictură, în care au fost prezentate 30 de lucrări și a vândut primul său tablou. Primii bani făcuți din pictură!

La îndemnul artistului Ion Brodeală, pe care îl numește părintele său spiritual, Raportoru s-a înscris la cursurile Școlii de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, unde a fost remarcat pentru talentul său, dar și  judecat pentru etnia din care face parte. De aceea s-a și lăsat de studii și a urmat alt traseu în viață.

La 18 ani s-a însurat cu cea care îi este alături și astăzi, iar de atunci viața lui a luat un alt traseu. Ca să poată să se întrețină, a muncit ca zugrav, dar mereu își promitea că revine la studii: „Las că mă apuc la iarnă, să termin de zugrăvit lucrarea asta, apoi la primăvară și tot așa!…”, dar s-au făcut 20 și ceva de ani până s-a întors la studii. La 40 de ani a terminat liceul, iar la 45 a intrat la facultate. În 2011 a terminat și masterul în pictură. Ascensiunea lui a venit însă după vârsta de 50 de ani, semn că niciodată nu e prea târziu. Un singur regret are: că nu mai trăiește mama lui să vadă tot acest succes. Mereu se lăuda la prietenele ei, spunând „băiatul meu e pictor!”, dar Eugen știa că acest lucru nu e adevărat căci nu avea studiile necesare. Astăzi însă, da, poate spune cu mâna pe inimă: „mamă, acum sunt pictor!”

În 2022 a participat la Bienala de la Veneția, fiind primul român invitat la acest eveniment grandios. Lucrările lui Eugen Raportoru au fost remarcate și la Vatican. A ajuns să expună și la Academia Regală de la Londra, unde s-a bucurat de mare succes.

Cu toate aceste realizări, pictorul rămâne de  o modestie ieșită din comun: „Nu știu alții cum sunt, dar eu când ajung dimineața la atelier și văd culorile, pânzele și pensulele mele mă simt binecuvântat de Dumnezeu. Pictez așa cum respir, așa cum beau apă. E simplu. Oricum, timpul va decanta totul. Eu nu explic, eu pictez. Pentru cine? Pentru toată lumea. Până când? Până la capăt”, declară artistul într-un interviu pentru site-ul banatulazi.ro.

Elvis Romano: „primul meu costum de scena l-am luat de la second-hand”

Tudor Lakatos, cunoscut publicului ca Elvis Romano, a devenit celebru la sfârșitul anului 2014 când o echipă BBC a venit să facă un documentar despre el în satul său natal, Șomcuta Mare, din Maramureș.

Elvis „de România”, cum mai este supranumit, spune că nu l-a interesat niciodată muzica tradițională romă și că a fost hipnotizat de muzica lui Elvis Presley, celebrul star rock&roll.

A ascultat prima dată muzica lui Elvis în copilărie și spune că momentul a fost unul aparte: „Când am ascultat Elvis prima dată, am intrat în panică. Când cânta el la chitară, mi se făcea pielea de gâină”, spune Tudor Lakatoș.

Chiar dacă a crescut fără electricitate în casă și fără televizor, asculta muzica lui Elvis pe unde apuca, unde se găsea un aparat de radio. În piesele sale se cântă pe el însuși, viața sa, viața romilor din sat, necazurile lor, sărăcia, etc. Primul său costum a fost făcut din haine cumpărate de la un magazin second-hand, o cămașă din saten, pe care mama sa a cusut niște franjuri.

Este unicul în lume care a reușit să traducă muzica lui Elvis Presley în limba romani. Cât de greu i-a fost să facă acest lucru? Destul de dificil: sunt multe lucruri  din piesele lui Elvis care nu-și găsesc o corespondență în limba romani. De exemplu „Blue Suede Shoes”, deorece romii nu poartă așa ceva, iar atunci a zis scurt în romani „nu mă călca pe picior”.

Dar viața lui Tudor Lakatoș nu se rezumă doar la muzică. El este și profesor de limba și istoria romani. În timpul orelor copiii îl mai roagă să îi învețe și engleza, dar el le spune că prima dată trebuie învațată materia și apoi și engleza. Încearcă să dea un exemplu pozitiv, să îi influențeze pe cei lalți să fie oameni cinstiți, să muncească, să poată pune o pâine pe masă.

Dar Elvis Romano a apărut publicului larg prima dată ca actor, nu ca muzician. El a jucat în filmul „California Dreamin” (2007), al regretatului Cristian Nemescu și în „Marilena de la P7”, (2006) în care îl juca chiar pe Elvis.

Cât despre viața sa personală, artistul are cinci copii: trei fete și doi băieți. Trei dintre aceștia poartă numele rock-star-ului pe care îl imită: Elvis, Elvisa și Priscilla (n.n. numele văduvei lui Elvis Presley).

Fanfara Transilvania: de pe străzile din Cugir la deschiderea spectacolelor lui Goran Bregovici

Din cele mai vechi timpuri și până astăzi, romii au fost considerați unii dintre cei mai buni muzicanți. ”Cine nu știe să cânte, nu e de-al nostru”, așa zice un cunoscut interpret de muzică de etnie romă. De fapt, când ei și-au început migrarea din India înspre Europa, acum mai bine de 500 de ani, au fost influențați de muzica din țările pe care le-au traversat. Ajunși în Țara Românească, ei au devenit sclavi, dar folosiți deseori ca și clovni, cântăreți sau comedianți pentru că aveau arta în sânge.

Astăzi, romii cântă muzică ușoară, vezi exemplul lui Elvis Romano de mai sus, iar alții muzică de folclor. Un exemplu în acest sens este grupul Fanfara Transilvania din Cugir, județul Alba.

„Noi cântăm folclor din Transilvania și Moldova, iar uneori la nunți suntem nevoiți să abordăm și folclor din regiunile Banat, Muntenia, Maramureș, dar în general ne descurcăm pentru a cânta folclorul din toate zonele României pentru că provine din țara noastră,” spune liderul grupului, Nicolae Gălan.

Ansamblul este format din zece membri care provin din generații de muzicieni romi cu legături de rudenie între ei: frați, verișori, unchi, etc. Rădăcina acestei familii de lăutari se află în județul Vaslui, de unde sunt bunicii lui Nicolae Gălan, liderul grupului, care au avut 12 copii și care toți au dus mai departe cântecul tradițional. Pentru ca tradiția să se păstreze și în Cugir, fiecare copil este îndemnat să învețe să cânte la instrumentele de fanfară.

Fanfara Transilvania din Cugir a prins repede la publicul român, nu doar cel de etnie romă, și sunt chemați să cânte la multe festivaluri de gen din țară, dar și din străinătate.

În luna octombrie a anului trecut, grupul Fanfara Transilvania a reprezentat Romania (regiunea Transilvania) în Spania, la Bilbao, și a prestat programe artistice în cadrul unor evenimente private.

Activitatea de formare și îndrumare a tinerilor în tainele muzicii de fanfară continuă reușind prin a cuprinde elevii cercului de fanfară din grupul actual. Recent, grupul a fost promovat de TVR și BBC (Postul public de televiziune din Marea Britanie), în cadrul unor emisiuni care promoveaza tradițiile locale. În cei peste 20 de ani de activitate, printre multele lor realizări artistice se numără și faptul că au cântat în deschiderea spectacolelor lui Goran Bregovici.

The post Arta, element de bază în compoziția sângelui romanes appeared first on Roma Stories.

Prima zi a însemnat întâlniri “non-formale”, în cadrul cărora cei cinci participanți au vorbit despre proiectele și activitățile fiecăruia dintre ei. În partea a doua a zilei, cei cinci s-au relaxat într-o plimbare pe străzile capitalei islandeze și au vizitat anumite puncte de interes turistic.

Sergiu Pleșa, în vârstă de 34 ani, învățător la o școală gimnazială din Cluj, s-a declarat plăcut impresionat de locurile văzute și de persoanele pe care le-a cunoscut. Fuziunea dintre oameni, locuri și proiecte a adus un plus de cunoștințe în cadrul activităților sale profesionale și spune că ar repeta experiența aceasta fără să stea pe gânduri.

Un alt membru al grupului, Alex Stan (23 ani) a povestit că i-a plăcut experiența „Zbor deasupra Islandei” (FlyOver Iceland), care este cea mai nouă atracție din Reykjavík și care folosește tehnologie de ultimă generație pentru a oferi senzația de zbor. Ce se întâmplă de fapt? În timp ce zburați virtual (se stă suspendat, cu picioarele atârnând, în fața unui ecran sferic de 20 de metri), deasupra ghețarilor, fiordurilor uimitoare și a celor mai emblematice peisaje islandeze. Există efecte speciale, precum vântul, ceața și aromele, care se combină cu mișcarea călătoriei pentru a crea impresia de zbor.

Ionuț Șerban, care este de meserie actor, a povestit o întâlnire  de la universitate, unde a intrat în contact cu studenții curioși. Acești studenți și-au exprimat o curiozitate sinceră față de poporul rom, declanșând un dialog care a depășit granițele geografice. Acest schimb de idei a întruchipat conectivitatea globală încurajată de astfel de experiențe.

Biancăi Neștian, mezina grupului, i-a făcut plăcere întâlnirea cu profesoara Sofia și elevii acesteia. Dedicarea și entuziasmul lor față de educație au lăsat o impresie frumoasă. Impactul profund al acestei interacțiuni s-a extins dincolo de simpla îmbogățire profesională.

Unul din lucrurile învățate în timpul șederii lor a fost descoperirea unor căi accesibile de sprijin financiar pentru a-și materializa ideile și proiectele inovatoare. Astfel, ei au învățat despre cultivarea aspirațiilor antreprenoriale și oportunități de transformare a ideilor în realități tangibile.

În retrospectivă, călătoria la Reykjavik, Islanda, și a activității de Job Shadowing a pus în lumină puterea de transformare a oamenilor și a ideilor lor. Întâlnirile cu diverse culturi occidentale, curiozitatea studenților, inspirația mentorilor și accesul la sprijinul financiar pentru proiectele lor le-au îmbogățit viețile participanților.

The post Explorarea Reykjavikului prin intermediul activității de Job Shadowing appeared first on Roma Stories.